Într-un litigiu care amestecă istorie economică din anii ’80, contracte internaționale, privatizări, cesiuni de creanțe și o sentință penală rămasă reper, fiicele lui Dinu Patriciu, Ana și Maria Patriciu, alături de fostele soții ale acestuia, Sabina Patriciu și Dana Rodica Patriciu, încearcă la Înalta Curte de Casație și Justiție să răstoarne, în ultimă instanță, obligația de plată a daunelor către statul român. Disputa derivă din „creanța Libia” asociată dosarului Rompetrol, sumă pe care statul susține că trebuia încasată la buget în anii 2000, dar care nu ar mai fi ajuns acolo, fiind ulterior transferată prin structuri din grupul Rompetrol și vehicule offshore, conform constatărilor din cauză.
Din perspectiva statului, miza este recuperarea integrală a prejudiciului stabilit în dosarul penal și apoi recalculat în civil, plus dobânzile, majorările și penalitățile. Din perspectiva pârâtelor, miza este limitarea cuantumului daunelor și, în recurs, obținerea unei soluții definitive la Înalta Curte. În cauză apare și o altă componentă care complică peisajul, anume faptul că o parte din debit a fost achitată în timp, aspect consemnat explicit în hotărârea instanței de apel.
Cazul nu poate fi înțeles fără „creanța Libia”, un drept de încasat născut din acorduri petroliere vechi, aprobate în regimul comunist, și fără traseul ulterior al acestor sume, când Rompetrol SA era companie de stat, iar mai târziu a intrat în zona de control a grupului privat condus de Dinu Patriciu.
Creanța numită Libia a pornit dintr-un acord petrolier aprobat în 1980 și a produs o obligație de plată către buget
„Creanța Libia” este legată de un acord semnat în 1980 cu organizația libiană de stat National Oil Corporation, în cadrul unui mecanism de tip EPSA, adică un acord de explorare și împărțire a producției. În România, acest tip de colaborare a fost aprobat prin Decretul nr. 356 din 21 noiembrie 1980 al Consiliului de Stat, document disponibil în evidențele legislative.
Contextul istoric este relevant, pentru că la acea dată România era condusă de Nicolae Ceaușescu, iar Libia de Muammar al-Gaddafi. În documentele cauzei este descrisă arhitectura acordului și felul în care urma să funcționeze compania înființată în Libia. Fragmentul redat în dosar arată astfel, în formularea reținută în documente: „Acordul a fost semnat în vederea asigurării economiei naţionale cu surse stabile de petrol pe o perioadă îndelungată, fiind aprobată înfiinţarea companiei de drept libian «Rompetrol of Libya» – filială a întreprinderii ICES Rompetrol, ca persoană juridică de drept libian care să angajeze pe bază de contract executarea lucrărilor pentru Rompetrol Bucureşti. La articolul 4 din acord s-a prevăzut că Rompetrol of Libya este numită şi acceptată să servească și ca operator cu responsabilitatea de a executa operaţiunile petroliere conform acestui acord, calitate în care nu va realiza niciun profit şi nu va suporta nicio pierdere. S-a aprobat şi executarea pe contul şi riscul părţii române a lucrărilor geologice în valoare de 380,5 milioane de lei şi 53,3 milioane USD şi dotarea Întreprinderii Rompetrol Bucureşti cu echipamente, utilaje şi instalaţii de producţie internă şi instalaţii specifice în sumă de 300 de milioane de lei. Durata contractului urma să fie de 25 de ani (până în anul 2005) şi să se desfăşoare pe trei etape, respectiv explorare, dezvoltare, exploatare. Prima fază a fost prevăzută să se desfăşoare în perioada 1981-1986, urmând a se trece la etapa de dezvoltare. În vederea realizării primei etape s-a prevăzut modalitatea alocării de fonduri, în mai multe etape. (…) În cursul anului 1992, o comisie guvernamentală formată din reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor şi Ministerul Comerţului au efectuat o deplasare în Libia pentru analizarea stadiului lucrărilor, stabilind că pentru susţinerea etapei de dezvoltare, necesarul de fonduri pentru partea română era de peste 500 de milioane USD. Această sumă nefiind disponibilă la acea dată, s-a stabilit ca firma spaniolă Repsol Exploracion să dobândească drepturile şi obligaţiile ce revin părţii române din acordul EPSA cu condiţia unei înţelegeri ulterioare cu SC Rompetrol SA. (…) La data de 18.03.1993, SC Rompetrol SA (cu capital integral de stat), Rompetrol of Libya (filială a Rompetrol SA) şi Repsol Exploracion (Spania) au încheiat un contract de cesiune prin care firma spaniolă dobândea toate drepturile, obligaţiile, echipamentele, materialele şi lucrurile proprietate a Rompetrol of Libya. Preţul convenit pentru cesiune a fost de 45 de milioane USD, din care Repsol urma să reţină suma de 17,6 milioane USD, reprezentând obligaţii ale Rompetrol şi Rompetrol of Libya faţă de NOC, împreună cu dobânzile aferente. În cuprinsul actului de cesiune se prevedea la punctul 3.2 că Repsol va plăti către Rompetrol of Libya o serie de compensaţii suplimentare de 85 de milioane USD. SC Rompetrol SA a semnat acordurile de transfer cu National Oil Corporation Libia și Repsol Exploration Spania din partea statului român. Rezultă astfel că plăţile compensatorii cuvenite din acordul de transfer în baza creanţei asupra companiei Repsol Spania, creanţă ce era administrată şi gestionată de SC Rompetrol SA în numele şi cu reprezentarea statului, trebuiau virate la bugetul de stat”, se arată în documentele de la dosar.
În această frază lungă, care funcționează aproape ca o cronologie oficială, sunt fixate două puncte care vor deveni decisive în anii următori. Primul este că plățile compensatorii aferente transferului către Repsol erau considerate, în interpretarea din dosar, creanțe ale statului administrate de Rompetrol SA. Al doilea este că virarea la buget era descrisă ca o obligație, ceea ce transformă orice deturnare sau cesionare într-o problemă de drept penal și civil.
Încasările din 1995 și ruptura cu Ministerul Finanțelor au devenit nucleul acuzațiilor privind folosirea banilor statului
În documentele cauzei este descris episodul din ianuarie 1995, când Rompetrol SA a încasat de la Repsol Exploration 32.810.423,54 de mărci germane, echivalentul a 21.684.284 de dolari, diferența până la 45.000.000 de dolari fiind justificată prin cheltuieli legate de etapa de dezvoltare, în baza unor contracte specifice. Acest moment este important deoarece, potrivit actelor citate, după achitarea creditelor, Rompetrol SA a virat către buget o parte din bani, dar nu integral, iar diferențele au fost explicate prin lipsa unor documente justificative.
Fragmentul redat în documentele citate reține următoarele: „Din suma primită de la Repsol, Rompetrol SA, după achitarea creditelor aferente derulării acordului, a virat bugetului de stat suma de 12.050.757 USD, mai puţin cu 3.753.221 USD față de cât s-a constatat prin raportul tehnico-științific, diferenţa fiind rezultatul lipsei documentelor justificative. Prin această plată, Rompetrol SA a recunoscut că este debitor al statului român și că are obligaţia, în conformitate cu dispoziţiile HG nr. 157/1993, de a vira bugetului de stat toate sumele provenind din derularea acordului de exploatare. Ulterior însă, SC Rompetrol SA nu mai recunoaşte această calitate, și prin adresa nr. 10137/16.12.1999 înştiinţează Ministerul Finanţelor Publice că urmează să primească o nouă tranșă din sumele datorate de Repsol, sume pe care însă nu mai intenţionează să le vireze la bugetul de stat, întrucât această creanţă s-ar fi născut direct în patrimoniul său, iar plata primelor sume achitate de Repsol ar fi fost făcută din eroare. (…) Rompetrol SA, prin preşedintele consiliului de administraţie, respectiv inculpatul (Patriciu Dan Costache – n.r.), a apreciat că prin această atitudine s-a dat dovadă de bună-credinţă și ar fi pus în întârziere Ministerul Finanţelor Publice față de sumele deja plătite și în ceea ce priveşte intenţia de a nu vira această sumă la buget. Buna-credinţă însă, în acest caz, a fost contrazisă chiar de actele și faptele conducerii societăţii care, în data de 26 septembrie 1999, «încheie un contract de cesionare a creanţelor cu compania The Rompetrol International LTD». Prin acest contract se cesiona, pentru suma de 5.550.000 USD, creanţa în valoare de 10.000.000 USD ce reprezenta prima tranșă din suma suplimentară de 85 de milioane de dolari SUA ce se cuvenea bugetului de stat conform contractului de transfer. Acelaşi drept de dispoziţie al conducerii societăţii s-a manifestat și în privinţa sumei de 75 de milioane USD (restul din creanţa statului în cuantum de 85 de milioane USD). Astfel, prin contractul de cedare-cesiune de creanţă încheiat în data de 5.01.2001 cu holdingul petrolier The Rompetrol Grup BV, Rompetrol SA cesiona creanţa în valoare de 75 de milioane USD pentru suma de 35.000.000 USD. Atât inculpatul (Patriciu Dan Costache – n.r.), cât și inculpatul (Bucșă Alexandru, vicepreședintele Rompetrol – n.r) prin faptele lor au eludat legea, apreciind și susţinând că actele normative care reglementau obligativitatea virării la bugetul de stat a sumelor rezultate din Acordul EPSA au un caracter ilegal și neconstituțional, deşi nicio instanță nu se pronunţase în acest sens. Așa cum s-a stabilit și în cursul urmăririi penale și prin actul de sesizare al instanţei, cei doi inculpaţi au folosit sumele cuvenite bugetului de stat în scopul intereselor unor societăţi ce fac parte din grupul Rompetrol”, se arată în documentele citate.
Acest pasaj, citat pe larg în cauză, descrie mecanismul prin care o creanță considerată a statului ar fi fost cesionată pentru valori mai mici către entități din grupul Rompetrol. În interpretarea instanței penale, mecanismul nu a fost o simplă decizie comercială, ci un mod de a ocoli obligația de virare la buget.
Moartea lui Dinu Patriciu din august 2014 a oprit procesul penal dar nu a închis latura civilă
Dinu Patriciu a murit pe 19 august 2014, cu aproximativ două luni înainte ca instanța de apel să pronunțe decizia în dosarul Rompetrol. În 7 octombrie 2014, Curtea de Apel București a pronunțat condamnări cu executare pentru mai multe persoane, între care Alexandru Bucșă, Petrică Grama, Sorin Roșca Stănescu și Sorin Pantiș, cu pedepse de închisoare menționate în actele publice din cauză.
În ceea ce îl privește pe Dinu Patriciu, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal ca urmare a decesului, însă a menținut și a continuat latura civilă, cu efecte directe asupra moștenitorilor. Logica juridică este că despăgubirea nu este pedeapsă penală, ci repararea unui prejudiciu, iar patrimoniul autorului, inclusiv patrimoniul succesoral, rămâne relevant pentru recuperarea daunelor.
În această ecuație apare un detaliu procedural esențial. Statul nu s-a oprit la decizia penală, ci a ales în 2021 să execute în civil întreaga creanță, pornind un proces explicit împotriva fiicelor și fostelor soții ale lui Patriciu, pe ideea că obligația de dezdăunare se transmite moștenitorilor care au acceptat succesiunea.
Procesul civil deschis de Ministerul Finanțelor în 2021 a invocat transmiterea răspunderii delictuale către moștenitori
În acțiunea formulată în 2021, Ministerul Finanțelor a explicat, în termeni juridici, de ce consideră că moștenitorii au calitate procesuală pasivă. Fragmentul redat în materialul-sursă este următorul, în forma integrală: „Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune civilă care se aplică nu atât în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, cât în considerarea patrimoniului său. Așa fiind, dacă autorul prejudiciului a decedat înainte de a i se fi stabilit întinderea răspunderii, obligaţia de dezdăunare – deci însăși răspunderea civilă delictuală – se va transmite moştenitorilor. Decesul inculpatului nu afectează aplicabilitatea sancţiunii civile a reparării prejudiciilor, această sancţiune (neavând caracter de pedeapsă) se va transmite la moştenitorii acestuia care au acceptat succesiunea. Sub aspectul laturii civile, deci sub aspectul răspunderii civile delictuale, procesul se va desfăşura față de moştenitorii inculpatului decedat. În consecinţă apreciem că se justifică legitimarea procesuală pasivă a moştenitorilor inculpatului în prezenta cauză, în patrimoniul succesoral regăsindu-se creanţa destinată bugetului de stat, pe care (Dan Costache Patriciu – n.r.) și-a însușit-o în mod fraudulos, prin săvârşirea faptelor reţinute de instanţa penală. (…)”, notează Ministerul Finanțelor Publice.
Această poziție este punctul de plecare al litigiului civil. Practic, statul afirmă că prejudiciul nu dispare odată cu decesul, iar bunurile și drepturile intrate în masa succesorală pot fi urmărite pentru acoperirea lui.
Testamentul din 2013 a arătat cum a fost împărțită averea și cum a fost limitată cota soției aflate în divorț
În dosarul civil au fost depuse și documente privind succesiunea, între care testamentul lui Dinu Patriciu, încheiat la notar la 20 august 2013. Documentul indică procentele din avere destinate fiicelor, unei foste soții și unei persoane menționate ca beneficiară, precum și poziția față de soția de la acel moment, cu care se afla în procedură de divorț.
Fragmentul din testament, redat în materialul furnizat, este următorul, în formă integrală: „Las fiicelor mele (Ana Patriciu – n.r.) și (Maria Patriciu – n.r.) o cotă totală de 82,5% din întreaga mea avere, respectiv o cotă de 41,25% fiecăreia, indiferent de natura şi valoarea bunurilor care vor intra în această cotă în urma partajului cu actuala mea soţie (…). Las fostei mele soţii (Sabina Patriciu n.r.), care s-a îngrijit cu căldură şi sinceritate de starea mea de sănătate în perioade dificile, o cotă de 5% din masa succesorală (…). Las restul averii mele în cotă de 12,5% dnei (Melanie Anne Chen – n.r.) ca semn de mulţumire pentru sprijinul moral şi uman pe care mi l-a acordat în ultima perioadă a vieţii mele (…) În ce o priveşte pe actuala mea soţie, (Dana Rodica Patriciu – n.r.), cu care mă aflu în procedură de divorţ, respectiv partaj, în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, declar că, în ipoteza în care decesul meu ar interveni anterior pronunţării hotărârii de divorţ, înţeleg să o dezmoştenesc până la limita permisă de legea română, respectiv până la 1/8 din succesiunea mea, care reprezintă rezervă succesorală”, se arată în testament.
Acest element are relevanță în litigiul civil nu pentru că stabilește automat răspunderea, ci pentru că schițează masa succesorală și proporțiile în care aceasta a fost împărțită, într-un moment în care statul urmărește recuperarea daunelor din patrimoniu.
Tribunalul București a stabilit în 2021 plata a 58,5 milioane de dolari plus dobândă iar apelul din 2025 a redus restul la 16,1 milioane
În 2021, instanța de fond a admis în parte acțiunea și a stabilit obligația de plată a sumei de 58.521.056 de dolari, plus dobânda calculată din 5 ianuarie 2001 până la zi. Ulterior, pârâtele au atacat soluția la Curtea de Apel București.
În 19 iunie 2025, Curtea de Apel București a redus cuantumul daunelor care mai rămăseseră de achitat, reținând plăți efectuate până în 2025 și stabilind restul. Motivarea reprodusă în materialul furnizat detaliază modul de calcul, plecând de la prejudiciul dovedit în dosarul penal și ajungând la restul rămas după plățile deja făcute.
Fragmentul relevant din hotărârea instanței de apel, redat integral în textul-sursă, este următorul: „În ce privește prejudiciul, acesta reprezintă efectul negativ suferit de reclamantul în speţă, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de autorul pârâtelor. Prejudiciul suferit de reclamant (Ministerul Finanțelor Publice – n.r.) este apreciat de acesta prin cererea de chemare în judecată la 88.753.221 USD, la care se adaugă dobânzile, majorările și penalitățile calculate de la data scadenței și până la plata integrală. Curtea reține că în cadrul dosarului penal a fost efectuată o expertiză contabilă, care a stabilit că prejudiciul produs statului român îl constituie suma de 58.521.056 USD. Pentru diferența până la suma pretinsă prin prezenta cerere de chemare în judecată s–a efectuat o comisie rogatorie, solicitându-se societății Repsol să comunice dovezile plăților efectuate în baza acordului. Din răspunsul comunicat de aceasta, instanța reține că societatea spaniolă nu mai deține arhiva și nu este în măsură să comunice date relevante. Având în vedere această situație de fapt și față de dispozițiile art. 249 Cod procedură civilă ce impun reclamantului obligația de a face dovada întinderii prejudiciului produs prin fapta ilicită, Curtea constată că prejudiciul dovedit de reclamant este cel stabilit anterior în fața instanței penale, neexistând indicii și probe care să conducă la o altă concluzie. În concluzie, prejudiciul susceptibil a fi reparat este de 58.521.056 USD. Din înscrisurile depuse de pârâta (Oilfield Exploration Business Solutions SA) – extrase de cont, din punctul de vedere exprimat de reclamant, Curtea reține că până la data de 23.01.2025 fusese achitat o parte din debit, respectiv 41.420.675,88 USD. Apoi se constată că pârâta (…) a achitat la data de 31.01.2025 suma de 235.548,07 USD, la data de 28.02.2025 suma de 236.114,24 USD, la data de 31.03.2025 suma de 245.552,65 USD și la data de 30.04.2025 suma de 257.990,95 USD. Prin urmare, la momentul de referință 8.05.2025 (pârâta – n.r.) achitase suma de 42.395.881,79 USD, rămânând un rest de 16.125.174,21 USD. Pentru repararea prejudiciului este necesar ca acesta să fie cert și să nu fi fost reparat în prealabil. În speță, prejudiciul este cert şi a fost parțial reparat, având în vedere plățile evidențiate mai sus. (…) Așadar, prejudiciul produs prin fapta lui (Patriciu Dan Costache – n.r.) de a nu vira la bugetul de stat și a-și însuși sumele provenind din compensațiile suplimentare la Acordul EPSA a fost în cuantum de 58.521.056 USD, din care o parte a fost deja acoperită prin plata ratelor stabilite prin acordul de eșalonare, rămânând un rest de 16.125.174,21 USD”, reține instanța de apel.
Este un pasaj-cheie, pentru că arată două lucruri care pot coexista fără să se anuleze reciproc. Prejudiciul „dovedit” rămâne cel de 58,521 milioane USD, dar obligația concretă de plată, la un moment de referință, se raportează la restul rămas după plățile efective, adică 16,125 milioane USD, la care se poate adăuga dobânda, în funcție de soluția definitivă.
Recursul înregistrat la Înalta Curte în ianuarie 2026 a lăsat ultimul cuvânt pe mâna instanței supreme
După hotărârea Curții de Apel, fiicele și fostele soții ale lui Dinu Patriciu au declarat recurs, iar dosarul a ajuns pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit informațiilor publice din materialul consultat, recursul a fost înregistrat la 15 ianuarie 2026, fără să fie stabilit încă primul termen.
Aceasta este faza în care disputa se comprimă. Înalta Curte nu reia, de regulă, toată administrația de probe ca o instanță de fond. Ea se uită la legalitate, la aplicarea corectă a normelor și la eventuale erori de drept. Într-un litigiu cu cifre mari și implicații istorice, detaliile de procedură și standardele de probă capătă greutate.
Cazul rămâne unul dintre cele mai lungi și mai încărcate dosare cu consecințe civile care au decurs dintr-un dosar penal economic major. Piesa centrală nu este doar suma, ci și logica de responsabilitate patrimonială, adică ideea că dauna urmărește patrimoniul, nu biografia.
Documentele istorice și motivările din dosarul penal au păstrat firul cauzei de la decretul comunist la pretențiile bugetare
Un element distinct al acestui litigiu este că o parte a fundamentării pleacă din acte vechi de patru decenii, inclusiv decretul din 1980, apoi contractele din 1993, și apoi interpretarea că sumele compensatorii trebuiau virate la buget. Existența acestor documente și modul în care au fost folosite în dosar apar în acte publice și în materiale judiciare devenite accesibile prin surse care au publicat motivări.
În paralel, există și narative publice mai vechi despre „creanța Libia” și despre câmpul petrolier din Murzuk, care au circulat în spațiul public încă din anii 2000. Ele nu țin loc de probă, dar explică de ce această creanță a rămas un simbol al unei tranziții economice în care statul a revendicat bani și control, iar grupuri private au revendicat libertate contractuală și drepturi de dispoziție.
