Europa trece printr-o nouă criză de fertilitate: Eurostat indică minime istorice ale natalității în Spania, Italia, Portugalia și Polonia, iar România este în top 5 scăderi. Consecințele lovesc direct piața muncii, sistemul de pensii, nivelul impozitelor și politicile de migrație.
Europa intră într-o fază demografică pe care mulți demografi o numesc, neoficial, „a treia mare criză a fertilității”: după căderea natalității din anii ’70–’80 și șocul post-criză financiară 2008–2010, urmează prăbușirea din anii 2020, accelerată de pandemie, de insecuritatea economică și de schimbările sociale.
Datele oficiale nu mai lasă loc de interpretări: în 2023, Uniunea Europeană a înregistrat doar 3,67 milioane de nou-născuți, cu 5,4% mai puțini decât în 2022 – cea mai mare scădere anuală de la începutul seriilor statistice, în 1961, potrivit Eurostat.
Rata totală a fertilității în UE a coborât la 1,38 copii per femeie în 2023, de la 1,46 în 2022, mult sub pragul de 2,1 necesar pentru menținerea populației pe termen lung.
În acest tablou, țările din sudul și estul continentului ies în evidență prin prăbușiri istorice ale natalității: Spania, Italia, Portugalia și Polonia se află în prima linie a declinului, iar România intră în grupul celor mai mari scăderi.
Cum arată criza în cifre. Recorduri negative în sudul și estul Europei
Spania a ajuns la cel mai mic număr de nașteri de la începutul seriei statistice. În 2023 au fost înregistrate 322.075 de nașteri, cel mai scăzut nivel din 1941, arată datele oficiale citate de agenția Xinhua.
Rata de fertilitate a coborât la aproximativ 1,16 copii per femeie, explică un studiu al Real Instituto Elcano, mult sub nivelul de 2,8–3 copii per femeie consemnat în anii ’60–’70.
În Italia, Institutul Național de Statistică (ISTAT) vorbește deja despre „minime istorice”. În 2024 au fost doar 369.944 de nașteri, în scădere cu încă 2,6% față de 2023, iar datele provizorii pentru primele șapte luni din 2025 arată o nouă cădere de 6,3%.
Rata de fertilitate a ajuns la 1,13 copii per femeie, ceea ce demografii italieni califică drept „urgență națională”.
Portugalia se confruntă cu un tablou dublu: puține nașteri și un impact masiv al migrației. În 2024, rata brută a natalității a fost de doar 7,9 nașteri la 1.000 de locuitori, iar fertilitatea a coborât la 1,40 copii per femeie, potrivit datelor oficiale ale institutului național de statistică portughez.
În Polonia, declinul a depășit orice proiecții. Analize recente arată că rata de fertilitate a coborât până la 1,05 copii per femeie în 2025, una dintre cele mai scăzute la nivel global.
Deși țara a înregistrat creștere economică și programe generoase de sprijin pentru familii, precum indemnizațiile „800 Plus”, populația continuă să scadă, iar experții vorbesc despre o „epidemie de singurătate” și dificultăți în formarea de cupluri stabile.
La nivel de ansamblu, o analiză a Financial Times pe baza datelor Eurostat arată că țări precum Italia, Spania, Grecia, Polonia, Finlanda și statele baltice au înregistrat cele mai abrupte scăderi ale natalității în ultimii ani.
România intră în topul prăbușirilor. Minimul ultimului secol
România este adesea percepută drept o țară cu natalitate „încă ridicată” în raport cu alte state UE. Datele recente demontează însă această percepție. În 2024, România a înregistrat cel mai mic număr de nașteri din ultimii 100 de ani, cu mai puțin de 150.000 de copii veniți pe lume, arată o analiză Euronews pe baza statisticilor naționale.
Statistica este dublată de o prăbușire a ratei brute a natalității: un studiu Macrotrends, bazat pe date internaționale, indică o scădere de la 9,4 nașteri la 1.000 de locuitori în 2022 la 8 în 2023, adică un minus de aproape 15% într-un singur an.
Paradoxal, în 2022 Eurostat încă plasa România printre țările cu cele mai ridicate rate totale de fertilitate din UE (1,71 copii per femeie, după Franța), dar acest avantaj se evaporă rapid pe fondul migrației și al scăderii numărului de femei de vârstă fertilă.
În raportul „Demography of Europe 2025”, Eurostat arată că România se numără, alături de Polonia și Bulgaria, printre statele cu cele mai mari scăderi absolute ale populației în perioada 2004–2024: minus 2,5 milioane de locuitori, respectiv minus 1,6 milioane în cazul Poloniei. Schimbarea nu vine doar din migrație, ci și dintr-o natalitate insuficientă pentru a înlocui generațiile care ies la pensie.
A treia criză de fertilitate. De ce acum?
Demografii vorbesc despre trei mari „valuri” de criză a fertilității în Europa: primul, în anii ’60–’70, odată cu trecerea la familii mai mici și accesul larg la contracepție; al doilea, după 1990 și criza financiară din 2008, când nesiguranța economică a dus la amânarea copiilor; al treilea, în prezent, accelerat de un cumul de factori.
Datele Eurostat arată că după un mic reviriment al fertilității în anii 2000 (până la 1,57 copii per femeie în 2008–2010), indicatorul a reintrat pe un trend descendent și a atins minimul istoric de 1,38 în 2023.
Analize recente pun în centru trei motoare ale acestei crize:
– anxietățile legate de economie, schimbări climatice și instabilitate socială;
– costurile tot mai mari ale locuirii și creșterii unui copil;
– schimbarea profundă a modelelor de viață, cu accent pe carieră, mobilitate și autonomie individuală.
Financial Times notează că vârsta medie la prima naștere se apropie sau depășește 30 de ani în majoritatea statelor UE, iar în țări precum Italia și Spania trece de 31 de ani, ceea ce comprimă fereastra în care femeile pot avea doi sau trei copii.
Piața muncii. Mai puțini tineri, mai multe posturi goale
Primul câmp pe care se simte criza fertilității este piața muncii. La nivelul UE, raportul dintre persoanele în vârstă de muncă și cele aflate la pensie se deteriorează constant. Analiștii citați de Financial Times avertizează că „deficitul de copii” de azi înseamnă un deficit de contribuabili peste 20–30 de ani, cu efect direct asupra creșterii economice.
Italia este deja un studiu de caz. Proiecțiile ISTAT arată că ponderea persoanelor între 55–64 de ani în forța de muncă va ajunge la 70% până în 2050, iar a celor între 65–74 de ani la 16%. În termeni simpli, tot mai mulți angajați vor fi la limita vârstei de pensionare, în timp ce generațiile tinere vor fi numeric prea mici pentru a acoperi nevoile economiei.
România simte același fenomen în oglindă: firmele se confruntă cu lipsă de personal în construcții, sănătate, IT sau industrie, în timp ce satele se golesc, iar orașele se bazează tot mai mult pe angajați veniți din afara țării. Eurostat arată că, între 2004 și 2024, România și Polonia sunt printre statele cu cele mai mari pierderi de populație în termeni absoluți, ceea ce înseamnă automat mai puțini potențiali angajați.
Impozite și bugete. Cine mai plătește nota de plată?
Modelele fiscale europene se bazează pe un principiu simplu: generația activă plătește pentru pensii, sănătate și servicii publice. Când numărul persoanelor active scade, iar cel al pensionarilor crește, ecuația nu mai iese.
În rapoartele dedicate „crizei fertilității”, economiștii avertizează că statele europene vor fi forțate fie să crească impozitele pe muncă, fie să reducă beneficiile sociale, fie să crească masiv productivitatea prin digitalizare și automatizare pentru a menține același nivel de servicii publice.
Pentru țări precum România, unde baza de impozitare este deja îngustată de munca la negru și de migrație, scăderea natalității adaugă o presiune suplimentară asupra sistemului: mai puțini contribuabili, mai multe persoane dependente de bugetul public.
Sistemul de pensii. Raportul activ–pensionar se rupe
În majoritatea statelor UE, sistemele de pensii funcționează pe principiul „pay as you go”: banii plătiți azi de angajați merg direct către pensionarii de azi. Dacă numărul angajaților scade, iar cel al pensionarilor crește, dezechilibrul devine structural.
Analizele demografice pentru România arată deja o pondere de aproape 20% a persoanelor de peste 65 de ani.
Fără o creștere substanțială a natalității sau fără un aport consistent de migranți, raportul dintre cei care contribuie și cei care primesc pensie se va deteriora continuu.
În țări precum Italia sau Spania, economiștii au introdus deja termenul de „bomba demografică a pensiilor” pentru a descrie presiunea combinată a longevității crescute și a natalității foarte scăzute.
Migrația, „tratamentul de urgență” care nu rezolvă boala
Cu fertilitatea în cădere, singurul canal prin care populația mai poate crește pe termen scurt este migrația. Datele Eurostat arată că, între 2004 și 2024, populația totală a UE a crescut cu 4%, în principal datorită migrației net pozitive, în timp ce creșterea naturală (nașteri minus decese) este negativă începând cu 2012.
Franța oferă un exemplu clar: deși numărul nașterilor a ajuns în 2024 la minimul de după al Doilea Război Mondial, populația a mai crescut ușor datorită migrației nete pozitive, care depășește contribuția naturală.
Pentru România, situația este inversă: este mai degrabă sursă de migrație decât destinație. Un raport comparativ arată că în 2023 doar 13,3% din populația UE era formată din persoane născute în altă țară, în timp ce România se află la coada clasamentului în privința numărului de rezidenți născuți în afara țării.
Altfel spus, România exportă populație tânără, dar importă foarte puțini tineri din alte state – ceea ce amplifică efectul scăderii natalității.
Europa, între natalitate scăzută și reinventarea modelului social
Criza actuală a fertilității nu seamănă cu cele precedente printr-un element esențial: nu mai pare doar o „perioadă de trecere”, ci noua normalitate. Eurostat și marile instituții de cercetare pornesc deja scenarii pe termen lung de „Europa cu fertilitate cronic scăzută”, în care generațiile nu se mai înlocuiesc, iar populația activă se restrânge.
În acest context, țările europene au, în linii mari, trei instrumente: politici pro-natalitate mai agresive (beneficii financiare, servicii de îngrijire a copiilor, locuire accesibilă), deschiderea controlată către migrație și restructurarea modelului social – de la vârsta de pensionare la organizarea muncii și taxarea capitalului versus munca.
„A treia mare criză a fertilității” nu este doar o chestiune de statistici, ci una care redeschide întrebarea fundamentală: cum arată un stat social construit pentru o societate cu tot mai puțini copii, dar cu tot mai mulți vârstnici?
