O privire documentată asupra Anei Pauker, cea mai temută femeie din politica românească. De la origini modeste la vârful puterii comuniste, povestea unei femei care a condus prin frică și disciplină într-o lume dominată de bărbați.
De la Hannah Rabinsohn la „tovarășa Ana”
Ana Pauker, născută Hannah Rabinsohn în 1893, la Codăești, județul Vaslui, a fost fiica unui rabin evreu. Într-o perioadă în care femeile aveau puține drepturi, tânăra Hannah a ales drumul politicii radicale. A aderat la mișcarea socialistă, apoi la Partidul Comunist Român (PCR), considerat ilegal în România interbelică.
A fost arestată de mai multe ori, inclusiv în 1935, și condamată la 10 ani de închisoare. În 1941, regimul Antonescu a eliberat-o și a trimis-o în URSS în schimbul unor prizonieri de război. În Uniunea Sovietică a intrat în cercurile Cominternului, unde s-a remarcat ca militant disciplinat și fidel liniei staliniste.
După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, Ana Pauker s-a întors în țară cu trpele sovietice. A intrat în conducerea PCR și, în doar câțiva ani, a devenit una dintre cele mai influente figuri ale noului regim.
Ascensiunea unei femei într-o lume a bărbaților
Între 1945 și 1952, Ana Pauker a fost considerată cea mai puternică femeie din Europa de Est. A devenit ministru de Externe în 1947 — una dintre primele femei din lume care au ocupat o astfel de funcție.
Presa occidentală o numea „femeia de fier de la București” și „doamna de oțel a lagărului sovietic”.
Documentele de partid din epocă o descriu drept „cadru de încredere, disciplinat, cu experiență internațională”. Vorbea fluent franceza și rusa, se impunea prin calm și prin controlul perfect al dosarelor. Diplomați francezi care au întâlnit-o atunci notau că „nu ridică vocea; nu e nevoie”.
În interiorul partidului, avea autoritate absolută. Era garantul relației directe cu Stalin, într-o Românie ocupată de Armata Roșie. Puțini îndrăzneau să o contrazică. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca și Teohari Georgescu formau împreună cu ea „triada moscovită”, gruparea care conducea PCR sub influența Kremlinului.
Inteligență rece și frică disciplinată
Mărturii ale epocii descriu o femeie extrem de calculată, rece, dar lucidă.
Scriitorul Aurel Baranga o caracteriza drept „minte de oțel, fără ezitare, fără emoție”. Stenograme de partid declasificate după 1989 arată că în ședințele Comitetului Central „tovarășa Ana vorbea scurt și tranșant, iar ceilalți aprobau”.
Nu se baza pe violență verbală, ci pe controlul informației. Cunoștea trecutul ilegalist al fiecărui coleg, rudele, greșelile, rapoartele de la Moscova. Într-un sistem dominat de teroare, cine controla informația controla frica.
Unii istorici o descriu ca „femeia care inspira teamă prin tăcere”.
Într-o Românie ocupată, puterea Anei Pauker venea dintr-un singur fapt: putea vorbi direct cu Stalin.
Teroarea și rolul ei în aparatul represiv
După instaurarea regimului comunist, România a intrat într-una dintre cele mai întunecate perioade.
Între 1945 și 1952, au fost arestați zeci de mii de opozanți politici. A apărut Direcția Generală a Securității Poporului — prima formă a Securității, creată cu ajutorul consilierilor sovietici.
Documentele arată că Ana Pauker a participat la consolidarea aparatului represiv, la epurarea „elementelor reacționare” și la susținerea proceselor politice. Nu există însă dovezi că ar fi condus direct acțiuni violente sau că ar fi ordonat execuții. Responsabilitatea sa a fost politică, nu operativă.
Există, de asemenea, dovezi că a sprijinit emigrarea evreilor din România spre Palestina (apoi Israel) între 1948–1951, cu acordul Moscovei. Potrivit istoricului Radu Ioanid, a negociat cu autoritățile sovietice și române pentru a permite plecarea câtorva zeci de mii de persoane. Motivațiile sale rămân disputate — pentru unii, gest politic calculat; pentru alții, o rară fărâmă de umanitate într-un sistem rece.
Femeia de oțel și colectivizarea
În martie 1949, regimul comunist a lansat colectivizarea agriculturii. Țăranii au fost forțați să renunțe la pământurile proprii și să intre în gospodării colective. Mărturii din Arhivele Naționale consemnează cazuri de intimidare și arestări pentru refuzul de a semna.
Deși Ana Pauker nu conducea Ministerul Agriculturii, a fost unul dintre membrii Comitetului Central care au susținut procesul. În discursuri, cerea „lichidarea chiaburilor și întărirea frontului clasei muncitoare”. În rapoartele de partid, subordonații o descriau drept „tovarășa de oțel, care nu cedează în fața slăbiciunii”.
Cum se împărțeau bărbații pe care Ana Pauker îi avea în jur
Bărbații din jurul Anei Pauker se împărțeau în trei categorii:
loiali, rivali și speriați.
• Loialii – funcționari de partid și activiști care îi datorau cariera. O ascultau și o temeau.
• Partenerii egali – Vasile Luca și Teohari Georgescu, colegi de „facțiune moscovită”. Relația era una de protecție reciprocă, dar și de supraveghere.
• Rivalii – în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, care o considera un pericol existențial. Dej se temea că Pauker îl poate denunța la Moscova.
„Teroarea” nu era doar frica de persoana ei, ci de conexiunea ei cu Stalin. În acei ani, o simplă acuzație transmisă la Kremlin putea decide cine trăiește și cine dispare.
Căderea și epurarea din 1952
În 1952, Ana Pauker este înlăturată.
URSS intră într-o nouă fază de paranoia politică — epurările antisemite și campania împotriva „deviatorilor”.
Pauker este acuzată de „deviere de dreapta”, arestată la domiciliu și anchetată. Vasile Luca și Teohari Georgescu cad și ei. Gheorghiu-Dej devine lider unic.
Partidul justifică epurarea prin limbajul tipic al epocii: „facțiunea Pauker-Luca-Georgescu a slăbit vigilența de clasă și a încălcat principiile leniniste”.
După 1952, numele ei devine tabu. Este ștearsă din fotografii, din manuale și din arhivele oficiale.
Moare în 1960, la București, bolnavă de cancer, sub supravegherea Securității.
Cum o privesc istoricii astăzi
După 1989, imaginea Anei Pauker a rămas controversată.
Pentru unii istorici, este simbolul „importului de comunism”, a regimului impus de Moscova.
Pentru alții, un produs al epocii staliniste, o piesă într-un mecanism uriaș, mai degrabă instrument decât autor al represiunii.
Cert este că a fost prima femeie din lume care a condus diplomația unui stat comunist și unul dintre arhitecții instalării regimului totalitar din România.
„A inspirat frică și respect în același timp. Nu a fost nici monstru, nici victimă. A fost oglinda perfectă a sistemului stalinist”, scria istoricul Vladimir Tismăneanu în volumul Stalinism pentru eternitate.
Ana Pauker rămâne moștenirea unei epoci
Astăzi, figura Anei Pauker rămâne un simbol al paradoxului istoriei românești: o femeie care a rupt barierele de gen, dar a făcut-o în interiorul unei dictaturi.
A urcat mai sus decât orice femeie înaintea ei, dar printr-un sistem care a zdrobit libertatea celor pe care pretindea că îi eliberează.
„Inteligența a fost arma ei, frica instrumentul ei”, notează istoricul Lavinia Betea.
Căderea ei a arătat că, în logica stalinistă, nimeni nu era de neatins – nici măcar „femeia de oțel”.
