Marea Neagră a devenit scena unei confruntări geopolitice majore pentru controlul resurselor de gaze. Rusia, Ucraina și Turcia se luptă, fiecare cu propria strategie, pentru a transforma „aurul negru” al adâncurilor într-o armă energetică.
O mare liniștită la suprafață, dar explozivă în adâncuri
Sub apele aparent calme ale Mării Negre se află una dintre cele mai mari mize economice și strategice ale regiunii. Estimările făcute de agențiile energetice europene și de institutele regionale de geologie arată că bazinul Mării Negre conține rezerve semnificative de gaze naturale — un potențial de peste 2.000 de miliarde de metri cubi, potrivit datelor publice din Oil & Gas UA.
Aceste resurse nu sunt doar o chestiune de economie, ci de influență geopolitică. Într-un moment în care Europa caută alternative la gazul rusesc, iar Turcia vrea să devină hub energetic regional, controlul asupra zăcămintelor devine o chestiune de putere pură.
În acest joc complicat, Rusia, Ucraina și Turcia se află într-o competiție tăcută, dar intensă, pentru „aurul negru” al Mării Negre — gazul natural din adâncuri.
Rusia, vechiul hegemon al gazului și noua strategie a Mării Negre
De zeci de ani, Rusia domină piața energetică europeană prin compania de stat Gazprom. După pierderea unei părți importante a clienților europeni în urma războiului din Ucraina, Kremlinul a început o ofensivă energetică discretă în spațiul Mării Negre.
Conducta TurkStream, inaugurată în 2020, este acum cheia strategiei Moscovei. Potrivit datelor publice (Wikipedia Energy / TurkStream), conducta transportă anual 31,5 miliarde de metri cubi de gaz rusesc, direct din Anapa (Rusia) până în Kıyıköy (Turcia), ocolind Ucraina.
Prin această infrastructură, Rusia continuă să trimită gaz în sudul Europei – inclusiv în Ungaria, Serbia și Grecia – folosind Turcia ca intermediar.
Analiza publicată de Oxford Analytica (Oxan) în 2025 arată că relațiile Moscovei cu Ankara sunt „un amestec de cooperare economică și rivalitate strategică”. Turcia cumpără gaz rusesc, dar în același timp dezvoltă propriile zăcăminte pentru a-și reduce dependența.
În același timp, Rusia își întărește prezența militară în Crimeea, regiune anexată în 2014, unde controlează infrastructura maritimă folosită pentru explorări geologice offshore. Controlul Crimeei îi permite Moscovei să-și protejeze instalațiile, dar și să intimideze statele vecine, inclusiv Ucraina, care deținea concesiuni în zonă.
Crimeea și gazul ucrainean pierdut
Înainte de 2014, Ucraina avea concesiuni active în perimetrul continental al Mării Negre, inclusiv în zonele Skifska, Prykerchenska și Odesa. Companiile internaționale ExxonMobil, Shell și OMV Petrom erau implicate în proiecte de explorare comună, potrivit datelor publicate în arhiva Ministerului Energiei de la Kiev.
Totul s-a schimbat odată cu anexarea Crimeei. Moscova a preluat controlul asupra infrastructurii energetice din regiune, inclusiv asupra platformelor ucrainene de foraj maritime.
Într-un raport publicat în 2024, Dossier Center și Kyiv Independent afirmau că Rusia a folosit unele dintre aceste instalații pentru monitorizarea militară a traficului maritim. Astfel, energia și războiul s-au contopit într-un singur instrument de putere.
Ucraina, prin compania Naftogaz, a încercat în ultimii ani să reia explorările în apele controlate de guvernul de la Kiev. Proiecte noi au fost propuse în regiunea Odesa și în zona Pallas gas field — zăcământ estimat la aproximativ 75 miliarde de metri cubi de gaz, conform datelor disponibile public (Wikipedia – Pallas gas field).
Dar războiul a blocat investițiile. Potrivit Reuters și Euractiv Energy, peste 80% din licențele offshore ale Ucrainei sunt în prezent „neaccesibile din motive de securitate”.
În loc de profit energetic, Kievul a câștigat un nou front al confruntării geopolitice.
Turcia, marea surpriză energetică
Dacă Rusia și Ucraina privesc Marea Neagră prin prisma conflictului, Turcia o vede ca pe o oportunitate economică.
În ultimii ani, Ankara a transformat descoperirile de gaze offshore într-un pilon al politicii sale regionale.
Pe 17 mai 2025, președintele Recep Tayyip Erdoğan a anunțat descoperirea unui nou zăcământ de 75 miliarde de metri cubi de gaz natural, denumit Goktepe-3, în apele turce ale Mării Negre. Declarația a fost preluată de Reuters, care a citat o conferință de presă oficială.
Cu această descoperire, rezervele totale identificate de Turcia în Marea Neagră au ajuns la aproximativ 785 miliarde de metri cubi, potrivit agenției Anadolu. Ministrul turc al Energiei, Alparslan Bayraktar, a spus atunci că noile descoperiri „vor reduce semnificativ dependența Turciei de importurile externe și vor consolida rolul nostru geopolitic”.
Ankara a început deja extracția la perimetrul Sakarya, descoperit în 2020, unde producția ar putea atinge 10 milioane de metri cubi pe zi în 2026.
Prin investițiile făcute de compania națională TPAO, Turcia își construiește o infrastructură energetică independentă. În paralel, însă, țara continuă să cumpere gaz din Rusia, Azerbaidjan și Iran — o combinație care îi permite să joace dublu: aliat economic al Moscovei, dar competitor strategic în regiune.
Gazprom versus Occident. Un război tăcut pentru influență
Companiile occidentale, care până în 2014 aveau proiecte ambițioase în Marea Neagră, s-au retras treptat.
ExxonMobil și Shell au renunțat la concesiunile ucrainene, iar investițiile occidentale s-au mutat spre România și Turcia, două state membre NATO considerate sigure.
Gazprom, în schimb, și-a consolidat poziția prin controlul logistic și prin acordurile de export către Turcia și Balcani.
Potrivit analizelor Reuters și Financial Times Energy, Rusia folosește în prezent Marea Neagră nu doar pentru transport de gaz, ci și pentru presiune economică asupra statelor riverane.
În același timp, companii occidentale precum OMV Petrom și Romgaz (România), dar și BP (prin proiecte de consultanță pentru Turcia) încearcă să creeze un coridor energetic alternativ – un sistem de extracție și export controlat de Uniunea Europeană.
Prin proiectul Neptun Deep din sectorul românesc, estimat la peste 100 miliarde de metri cubi de gaz, România ar putea deveni singura țară UE din regiune cu producție offshore semnificativă, după 2027.
Astfel, competiția Gazprom – Occident se joacă simultan pe trei fronturi: militar (controlul Crimeei), economic (rutele de transport) și tehnologic (capacitatea de extracție la mare adâncime).
Turcia, pivotul dintre Est și Vest
Poziția Turciei este, de departe, cea mai complexă. Țara controlează strâmtorile Bosfor și Dardanele – singurul acces maritim între Marea Neagră și Mediterană.
Orice flux de gaz, petrol sau marfă trece inevitabil prin infrastructura turcă sau prin apele sale teritoriale.
Ankara profită de acest avantaj.
Potrivit Anadolu Agency, guvernul turc a anunțat în 2025 un plan de transformare a regiunii Mării Negre într-un „coridor energetic integrat”, care să lege zăcămintele offshore de rețelele de transport spre Europa Centrală.
Turcia își propune să devină un hub energetic global, conectând gazul rusesc, cel azer, resursele proprii și potențialul ucrainean (post-război).
Această strategie îi oferă președintelui Erdoğan o pârghie unică în relațiile internaționale: poate negocia cu Rusia, Uniunea Europeană și NATO dintr-o poziție de avantaj.
Ucraina: energia ca simbol al rezistenței
În plin război, Ucraina continuă să vadă energia drept armă strategică.
Deși exploatarea zăcămintelor offshore este blocată, Kievul și-a propus să integreze în viitor rezervele din Marea Neagră în rețeaua europeană.
Conform Kyiv Independent și Naftogaz, Ucraina lucrează deja la un plan post-conflict care prevede concesiuni internaționale pentru perimetrele offshore, inclusiv participarea companiilor din SUA și Marea Britanie.
În plus, guvernul ucrainean colaborează cu Comisia Europeană pentru a transforma zona Mării Negre într-un spațiu de interconectare energetică cu România și Bulgaria.
Aceste planuri depind însă de sfârșitul războiului și de recâștigarea controlului asupra platformelor maritime confiscate de Rusia în 2014.
O mare care schimbă echilibrul de putere
Analizele făcute de Oxford Analytica și Reuters Energy Review arată că Marea Neagră nu mai este doar o regiune de tranzit, ci devine un centru de producție.
Gazele descoperite aici pot alimenta peste 10% din nevoile anuale ale Uniunii Europene, dacă toate proiectele actuale vor fi finalizate.
Dar această perspectivă este fragilă.
Militarizarea Crimeei, tensiunile Rusia–Ucraina, interesele Turciei și presiunea economică occidentală transformă fiecare platformă de foraj într-un punct de conflict potențial.
Pe termen lung, zona va fi decisivă pentru securitatea energetică a Europei. Iar „aurul negru” al Mării Negre nu va mai fi doar o resursă — ci o monedă de negociere între mari puteri.
