În seara de 9 octombrie 1963, într-o vale îngustă din nordul Italiei, natura a demonstrat că perfecțiunea tehnică nu garantează siguranța. Dezastrul de la Vajont nu a fost rezultatul unui cutremur major, al unui război sau al unei explozii. A fost consecința unei decizii greșite, luate cu luciditate, într-un proiect considerat la vremea sa o capodoperă inginerească.
Barajul Vajont, situat în apropierea localităților Longarone și Erto e Casso, era unul dintre cele mai înalte din lume. Construit de compania italiană SADE, barajul era proiectat să reziste la orice presiune cunoscută. Și, paradoxal, exact asta a făcut. Barajul nu s-a rupt. A rămas în picioare. Orașele din aval au fost însă șterse de pe hartă.
Ambiția care a ignorat avertismentele
Construcția barajului a început în anii ’50, într-o perioadă în care Italia traversa un boom industrial accelerat. Nevoia de energie era uriașă, iar Alpii ofereau condiții aparent ideale pentru hidrocentrale de mare capacitate.
Geologii au atras atenția încă din faza de proiectare că versanții Muntelui Toc, aflat lângă viitorul lac de acumulare, erau instabili. Zona era cunoscută pentru alunecări de teren istorice. Aceste avertismente au fost documentate, discutate și, în cele din urmă, minimizate.
Concluzia oficială a fost că orice alunecare posibilă ar fi lentă și controlabilă.
Semnalele ignorate de specialiști
În anii care au urmat umplerii lacului, semnele au devenit imposibil de ignorat. Versantul muntelui începea să se miște. Crăpături apăreau în sol. Pădurile se deplasau vizibil. Locuitorii din satele din zonă au raportat zgomote subterane și vibrații.
Inginerii au încercat să gestioneze fenomenul prin scăderea și creșterea nivelului apei din lac, sperând că presiunea variabilă va stabiliza versantul. În realitate, aceste variații au accelerat instabilitatea.
Totul era monitorizat. Nimic nu era necunoscut. Dar proiectul trebuia să continue.
Noaptea în care muntele a căzut
La ora 22:39, pe 9 octombrie 1963, aproximativ 260 de milioane de metri cubi de rocă s-au desprins de pe Muntele Toc și au căzut în lacul de acumulare cu o viteză estimată la peste 100 km/h.
Impactul a generat un val de apă uriaș, de peste 200 de metri înălțime, care a depășit barajul fără să-l avarieze structural. Apa s-a prăbușit în aval, lovind Longarone și alte localități cu o forță devastatoare.
În mai puțin de șapte minute, peste 2.000 de oameni au murit.
Cum au tratat autoritățile dezastrul de la Vajont
Imediat după tragedie, autoritățile au încercat să prezinte evenimentul drept un act imprevizibil al naturii. Anchetele ulterioare au demonstrat contrariul. Toate riscurile fuseseră cunoscute. Toate avertismentele existaseră.
Procesele care au urmat au scos la iveală un sistem în care interesele economice, presiunea politică și aroganța tehnică au învins prudența. Condamnările au fost simbolice, iar responsabilitatea colectivă a fost diluată.
Vajont a devenit un exemplu de manual despre cum un proiect poate fi „perfect” pe hârtie și mortal în realitate.
Astăzi, barajul există încă. Lacul nu mai este folosit. Valea poartă urmele unei tragedii care putea fi evitată.
Dezastrul de la Vajont este studiat în universități din întreaga lume nu ca un eșec tehnic, ci ca un eșec de judecată. Este dovada că ingineria, fără etică și fără respect pentru limitele naturale, poate deveni periculoasă.
