O reformă reală a rețelei de spitale din România ar putea ajunge la peste 10 miliarde de euro, potrivit unei analize bazate pe datele Ministerului Sănătății, Curții de Conturi și Consiliului Fiscal. Ce s-a realizat până acum prin PNRR și ce mai lipsește pentru modernizarea completă.
România are nevoie de o reformă profundă în sistemul spitalicesc
Sistemul de sănătate din România, afectat de ani de subfinanțare, infrastructură învechită și resurse umane insuficiente, necesită o reformă amplă și bine planificată. Deși fondurile din Planul Național de Redresare și Reziliență au oferit o oportunitate concretă de modernizare, datele disponibile arată că suma necesară pentru o transformare reală a spitalelor depășește cu mult bugetele alocate până acum.
Ministerul Sănătății a anunțat prin PNRR o investiție totală de peste 8,5 miliarde de lei, echivalentul a circa 1,72 miliarde de euro, pentru construirea și echiparea a 25 de spitale. Această sumă acoperă două componente: infrastructura propriu-zisă și achiziția de echipamente. Însă, chiar și în acest cadru restrâns, implementarea proiectelor se desfășoară cu întârzieri majore și multe incertitudini.
Spitalele promise prin PNRR, reduse drastic
Conform informațiilor oficiale transmise în 2024 de Ministerul Sănătății, doar 8 dintre cele 25 de spitale incluse inițial în PNRR vor fi realizate prin fondurile europene din această sursă. Restul urmează să fie finanțate, în cel mai optimist scenariu, dintr-un nou program operațional, iar plățile ar putea începe abia din 2027.
Motivul invocat de autorități pentru această tăiere este întârzierea implementării proiectelor și imposibilitatea de a le finaliza până în termenul limită stabilit de Comisia Europeană. Costurile mari, licitațiile întârziate, contestațiile și lipsa capacității administrative sunt cauze recurente în evaluările făcute până acum de instituțiile de audit.
Datele din teren arată o problemă sistemică
Raportul Curții de Conturi din februarie 2023 confirmă că infrastructura sanitară suferă de probleme cronice de implementare. În multe cazuri, proiectele nu sunt încadrate corect bugetar, termenele nu sunt respectate, iar nivelul de execuție financiară este mult sub cel prognozat.
Totodată, Consiliul Fiscal atrage atenția, în analizele anuale, asupra sustenabilității cheltuielilor publice în domeniul sănătății, subliniind că majorările de salarii sau cheltuieli de operare nu sunt însoțite de o creștere proporțională a investițiilor strategice. Cu alte cuvinte, se cheltuie pentru menținere, dar nu pentru reformă.
Această discrepanță între nevoia reală și resursele disponibile explică parțial de ce sistemul spitalicesc românesc continuă să funcționeze cu echipamente învechite, circuite medicale depășite și un management administrativ lipsit de autonomie și eficiență.
Estimarea reală a costului unei reforme naționale
Dacă pentru construirea și echiparea a 25 de spitale este nevoie de aproximativ 1,72 miliarde de euro, rezultă că extinderea acestui model la întreaga rețea națională ar însemna un cost de cel puțin patru-cinci ori mai mare. România are, în prezent, peste 300 de spitale publice, din care cel puțin 150 necesită modernizare profundă sau reconstrucție.
Astfel, costul unei reforme reale – care să includă nu doar clădiri noi, ci și modernizarea celor existente, echipamente, digitalizare, formarea personalului și schimbarea paradigmei de management – ar putea depăși 10 miliarde de euro. În funcție de standardele de construcție și de extinderea serviciilor, această sumă ar putea urca până la 12 sau chiar 15 miliarde de euro, în decurs de un deceniu.
În acest scenariu, statul român ar trebui să asigure cofinanțare și stabilitate bugetară, dar și să atragă constant fonduri externe, fie prin mecanisme europene, fie prin parteneriate public-private.
Eșecul execuției, principalul obstacol
Nu lipsa finanțării este problema centrală, ci capacitatea de a cheltui corect și la timp banii disponibili. Atât Ministerul Sănătății, cât și administrațiile locale implicate în proiecte spitalicești se confruntă cu birocrație, blocaje în licitații, personal tehnic insuficient și o legislație greoaie care împiedică avansarea rapidă.
Raportul de audit al Curții de Conturi semnalează faptul că multe spitale includ în documentații elemente de cost care nu sunt eligibile sau că proiectele nu sunt structurate astfel încât să poată fi decontate integral din fonduri europene. Acest lucru duce la pierderi de timp, resurse și oportunități.
În plus, schimbările frecvente în conducerea Ministerului Sănătății au afectat continuitatea politicilor de investiții. Strategiile sunt rescrise, prioritățile se schimbă, iar proiectele nu mai corespund criteriilor din momentul inițial de selecție.
Unde suntem acum și ce lipsește
În momentul de față, România construiește spitale mari doar cu bani din PNRR și prin puține proiecte finanțate de la bugetul de stat. În marile orașe, investițiile sunt izolate și depind aproape exclusiv de capacitatea autorităților locale. Nu există încă o rețea funcțională de spitale regionale și nu s-a implementat niciun sistem național digital complet integrat între spitale, casele de asigurări și instituțiile de control.
În multe unități medicale, echipamentele sunt depășite moral sau fizic. Nu există circuite conforme în secțiile ATI, iar în spitalele județene lipsesc compartimentele moderne de urgență. O reformă reală ar însemna, așadar, refacerea din temelii a unui sistem în care nu doar pereții sunt vechi, ci și procedurile, mentalitățile și fluxurile de lucru.
România, departe de standardele UE
Datele Eurostat și analizele Comisiei Europene arată că România se află printre statele membre cu cele mai mici cheltuieli publice pentru sănătate pe cap de locuitor. În plus, calitatea infrastructurii sanitare este clasificată constant la coada clasamentului. Acest decalaj structural afectează nu doar siguranța pacienților, ci și capacitatea de reacție a sistemului în fața crizelor, așa cum s-a văzut în pandemie.
În timp ce alte țări europene investesc masiv în spitale verzi, în digitalizare și în integrarea serviciilor, România încă repară clădiri din anii ’70 și organizează licitații pentru echipamente de bază. Ritmul este lent, iar prioritățile nu sunt asumate ferm.
