Reorganizarea rețelei școlare, asumată de Ministerul Educației pentru economii bugetare și eficientizare, lovește în unele dintre cele mai fragile comunități: satele risipite de munte, acolo unde distanțele scurte pe hartă devin drumuri grele în realitate.
La Albac (județul Alba), două școli primare – fiecare cu câte patru copii – își închid porțile din acest an, notează News.ro. Măsura e recunoscută chiar de ministru drept una făcută „pe repede înainte”. În practică, pentru cei mici începe o aventură zilnică cu porțiuni neasfaltate și pante abrupte, înainte de a ajunge la microbuz și, abia apoi, la clasa de la Liceul Tehnologic „Țara Moților”.
Geografia bate intențiile
Comuna Albac se întinde pe peste 5.000 ha în Munții Apuseni, într-un peisaj spectaculos pentru turiști, dar dificil pentru locuitori. Cele două școli desființate sunt în satele După Pleșe și Dealu Lămășoi.
Înlocuirea lor cu transport zilnic la „școala mare” pare logică la șes; la munte, logistica devine însă un test pentru răbdare și pentru genunchii copiilor.
Primarul Marius Jan Trif spune deschis povestea terenului care „nu iartă”:
„În timpul iernii sau când condițiile meteorologice sunt rele, microbuzele nu pot să ajungă acolo, sus, să ia copiii. (…) Când este vremea frumoasă, microbuzul poate merge, dar doi kilometri copiii vor veni pe jos, să știți, până la microbuz, și de acolo microbuzul îi preia.”
În zilele proaste, asta înseamnă 2 km pe jos pe timp friguros sau umed, apoi încă 2–3 km cu microbuzul până la școală. Pentru un copil de 6–8 ani, traseul nu e „doar” obositor; e descurajant.
De la promisiuni la decizii finale
Primarul spune că s-a mizat o vreme pe menținerea status quo-ului:
„Cu toate că am fost la prefectură, Prefectura a fost de acord să nu le desființeze, mi-a dat un an-doi. (…) A fost la inspectoratul județean școlar. Inspectorul general cu inspectorul adjunct a fost de acord, dar Consiliul de Administrație, la hei-rup, le-a desființat pe amândouă.”
Motivul scriptic: eficientizarea și normarea rețelei. Motivul practic: clase foarte mici, costuri per elev ridicate, spații închiriate de primărie în clădiri private. Profesorii? „Și-au găsit ore în alte părți”, spune edilul. Dar pentru copii, „soluția” înseamnă drum.
Internatul nu e răspuns pentru clasele primare
Albac are internat la liceu. Însă a propune internatul pentru copii de 6–9 ani e o soluție „de laborator”, nu una umană:
„Copiii-s mici, sunt clasele zero, a întâia. (…) Avem și internat școlar, la liceu, dar un copil de grupa 0 sau de clasa a treia nu poate sta în internatul școlar. Nu se poate pregăti, nu se poate spăla fără părinți.”
În ruralul montan, familia e infrastructură. Să rupi copilul mic din această infrastructură nu înseamnă doar mutare de la A la B, ci un risc pe dezvoltare și atașament.
Sărăcia de mobilitate: când 4x4 e lux, nu moft
În satele de munte, tracțiunea 4x4 e uneori singura garanție că ajungi la medic, la magazin sau la școală. Multe familii trăiesc din creșterea animalelor și subvențiile APIA – venituri volatile, fără spațiu financiar pentru mașini scumpe.
„La noi nu sunt venituri în zonă. Creșterea animalelor, subvenție de la APIA, atâta. (…) Mă întreba o mămică: cum facem cu transportul? Sunt pante mari, nu-și asumă nimeni să urce. N-avem nici un jeep 4x4 să mergem acolo.”
Politicile educaționale au o ipoteză ascunsă: că drumurile există și sunt practicabile. În teren, lipsa drumului „mănâncă” întregul concept de „egalitate de șanse”.
Clasa mică și marele risc al abandonului
Cercetările internaționale arată că traseele grele și timpul prelungit de navetă cresc absența și rata abandonului, mai ales la clasele mici. Un copil care pornește școala cu efort fizic disproporționat asociază învățarea cu oboseala și frustrarea. Când naveta depinde de vreme, „dreptul la educație” devine „drept în funcție de prognoză”.
Primarul recunoaște: ar mai fi vrut 1–2 ani de tranziție, până când copiii de azi ar fi devenit suficient de mari pentru a suporta naveta sau internatul. „Era bine, că copiii creșteau mai mari și altcumva puteau ajunge.”
Efectul domino: depopulare
Închiderea școlilor primare în satele „de sus” este un semnal puternic pentru părinți: „Mută-te la oraș sau coboară în centru, altfel copilul tău merge pe jos pe ploaie.” Edilul recunoaște riscul:
„Oamenii o să caute să se mute la oraș, să-și poată duce copiii la școală. Și tot comuna suferă. (…) E frumos în Apuseni, dar infrastructura a fost lăsată în urmă.”
Școala e adesea ultima ancoră a unei comunități. Când ea pleacă, nu pleacă singură: urmează tinerii, apoi serviciile, apoi sensul de a rămâne. Din „eficientizare” iese, pe termen mediu, depopulare.
Ce ar însemna „tranziție cu grijă”
Un plan realist – și testat în alte țări – presupune:
Transport dedicat 4x4 pentru sectoarele grele (microbuz standard până la capăt de drum + shuttle 4x4 autorizat pe ultimul kilometru).
Ferestre orare inteligente pentru clasele mici, să evite intervalele cu vreme severă și întuneric.
Huburi educaționale mobile (învățare asistată/locală câteva zile pe săptămână în sat, cu rotire de cadre didactice).
Tranziție pe 2–3 ani, nu „de azi pe mâine”, cu monitorizarea absențelor și suport punctual (îmbrăcăminte de iarnă, încălțăminte, rucsacuri impermeabile).
Drumuri prioritare educație: pietruire/asfaltare pe tronsoane scurte, dar critice pentru accesul zilnic (și finanțare multi-sursă: local, județ, PNDL/PNRR, consiliu județean).
Cu astfel de plombe inteligente în infrastructură și logistică, reorganizarea nu ar împinge costul adaptării pe umerii copiilor de 6–8 ani.
„Economii” pe hârtie, costuri pe teren
Da, clasele cu patru elevi costă mult pe buget. Dar dacă economia imediată produce costuri sociale ulterioare – absențe, abandon, migrație internă, rupturi familiale – atunci economia e falsă. Reorganizarea rețelei școlare e legitimă; ritmul și mecanica ei trebuie să fie compatibile cu geografia și vârsta elevilor. Altfel, reformăm Excelul, nu realitatea.
La Albac, reorganizarea rețelei școlare se vede cel mai clar în obrajii roșii ai copiilor care urcă două pante ca să prindă microbuzul. E o poveste despre politici publice care trebuie să coboare la firul ierbii – sau, mai corect, la firul potecii. Dacă școala e pentru copii, atunci traseul lor zilnic trebuie să fie primul criteriu de proiectare. Restul sunt precizări tehnice.
