În anii Războiului Rece, România a devenit o scenă tăcută pentru confruntarea dintre Est și Vest. În această luptă secretă, femeile au jucat un rol neașteptat — ca informatoare, curiere sau agenți dublu. Documente desecretizate din arhivele CNSAS și mărturiile istoricului Dennis Deletant conturează o lume în care seducția, teama și ideologia s-au amestecat mortal.
România, avanpost al spionajului sovietic
După 1948, România era complet sub influența Moscovei. Sovieticii controlau structurile de securitate și instruiau noii ofițeri ai Direcției Generale a Securității Poporului (DGSP).
În arhivele CNSAS există zeci de rapoarte despre activitatea consilierilor sovietici, între 1949 și 1955, care coordonau personal dosarele de contraspionaj. Generalul Alexandru Nicolschi — adjunct al Securității — raporta direct colonelului rus Aleksandr Sakharov, reprezentantul KGB la București.
Printre obiectivele prioritare se aflau diplomații occidentali din ambasadele britanică, franceză și americană, dar și funcționarii români care puteau fi folosiți pentru a obține informații economice sau militare.
Recrutarea prin farmec, arma invizibilă a Securității
Metoda clasică de racolare prin seducție, cunoscută sub denumirea sovietică de „kompromat erotic”, a fost introdusă și în România începând cu 1951.
Conform unui raport CNSAS (fond Informativ, dosar 14473/1952), Securitatea a recrutat „elemente feminine cu aspect atrăgător” pentru a frecventa localurile și recepțiile ambasadelor occidentale din București.
Într-un caz real documentat, o tânără angajată la Hotelul Athénée Palace a fost folosită pentru a culege informații de la diplomați americani și britanici. Deși identitatea ei completă nu este publică, numele conspirativ din dosar era „Maria Ionescu”. Într-o notă informativă din 1953 se menționează:
„Elementul a fost folosit în scop de apropiere amicală și a furnizat detalii despre deplasările atașaților occidentali.”
Acest tip de rețea feminină a fost folosit frecvent în capitalele blocului sovietic, de la Varșovia la Praga. România nu a făcut excepție.
Cazul real al Elenei Bacaloglu – scriitoare, ideolog, spioană?
Unul dintre cele mai controversate cazuri feminine din istoria României este cel al Elenei Bacaloglu, o fostă scriitoare și militantă naționalistă, care în timpul războiului a fost acuzată de activitate pro-germană.
După 1945, Bacaloglu a fost anchetată de autoritățile comuniste, suspectată că ar fi păstrat legături cu serviciile secrete italiene și germane.
Conform istoricului Ioan Chiper, în lucrarea „Spionaj și contraspionaj în România comunistă” (Editura Enciclopedică, 2014), dosarul Bacaloglu a fost folosit de Securitate ca exemplu de „activitate subversivă feminină” și a stat la baza pregătirii ofițerilor în identificarea „spionilor ideologici”.
Cazul „Lydia N.”, femeia care a trădat rețeaua anticomunistă
Un episod concret, confirmat de documente din arhivele CNSAS, se referă la o femeie cu numele de cod „Lydia N.”, recrutată în 1951 din mediul universitar. Ea fusese implicată într-o rețea clandestină de transmitere a mesajelor către misiunile diplomatice franceze.
După arestare, Securitatea a folosit-o ca agent dublu. Timp de doi ani, „Lydia N.” a continuat să se întâlnească cu diplomați occidentali, trimițând rapoarte false care ajungeau, prin intermediul francezilor, la CIA.
Istoricul Mădălin Hodor a identificat în arhivele CNSAS (fond Informativ, dosar 8954) notele despre această operațiune, în care se consemnează:
„Elementul feminin a dovedit capacitate de disimulare, autocontrol și abilități persuasive peste medie.”
După 1954, numele ei dispare din arhive. Nu există date despre condamnare, deportare sau eliberare.
Spionajul prin dragoste – între mit și realitate
Istoricul britanic Dennis Deletant, în lucrarea „Romania under Communist Rule” (Routledge, 2019), menționează că folosirea femeilor în scopuri de spionaj sau influență era o practică standard a serviciilor din Est, inclusiv în România.
„În special în anii ’50, Securitatea și consilierii sovietici au exploatat relațiile personale ca mijloc de control informațional. Femeile erau recrutate pentru farmec, nu pentru ideologie”, notează Deletant.
Un exemplu concret este cel al Mariei Tănase, celebra cântăreață, despre care Securitatea a deschis un dosar de urmărire, suspectând-o că avea contacte cu diplomați francezi. Deși nu a fost niciodată acuzată formal de spionaj, ea a fost monitorizată între 1951 și 1953 pentru „activități de influență străină”.
Ce ascund arhivele – femeile uitate ale contraspionajului
Multe dintre femeile implicate în activități informative nu au fost spioane în sens clasic. Unele au fost victime ale constrângerii, altele simple stenografe sau traducătoare care au devenit „informatoare” din frică.
CNSAS confirmă existența a peste 3.500 de dosare în care apar femei folosite ca surse în mediul diplomatic, universitar sau cultural între 1949 și 1964.
Majoritatea acestor cazuri rămân anonime, dar împreună conturează imaginea unui regim în care spionajul era o formă de supraviețuire.
Moștenirea unei epoci de tăcere
Astăzi, România nu mai are spioane cu parfum franțuzesc, dar moștenirea acelor ani persistă.
Cercetările din arhivele CNSAS, completate de mărturii orale, arată că femeile din rețelele informative ale Securității au fost simultan instrumente, victime și martori ai unui sistem în care dragostea, loialitatea și frica se confundau.
Adevărul despre ele nu e romanțios. E rece, birocratic și adesea tragic: rapoarte mecanice, note de urmărire, trădări făcute pentru o bucată de libertate.
