Unul dintre simbolurile orașului București este cu siguranță Hotelul Intercontinental. Construit în anii 70 de investitori americani în colaborare cu statul român, hotelul din inima Capitalei era locul preferat de turiștii străini dar și de protipendada acelor vremuri. În ciuda faimei de care se bucura și peste hotare, puțini știau că hotelul era folosit de regimul comunist pentru a spiona străinii care se cazau aici.
Înainte de 1989, Hotelul Intercontinental era unul dintre puținele locuri din București ce oferea servicii de lux similare celor din Occident. Cu toate acestea, regimul comunist folosea hotelul pentru a spiona străinii care ajungeau în țara noastră și se cazau aici.
Hotelul simbol al orașului București
Hotelul Intercontinental a fost construit între 1968 și 1971, în cooperare cu firma „Intercontinental Hotel Corporation“. A fost inaugurat în anul 1971. Având 23 de etaje și 88 de metri înălțime, hotelul era la acel moment a doua cea mai înaltă clădire din țară, după Casa Scânteii, care avea 104 metri. Costurile de construcție s-au ridicat la 6 milioane de dolari.
Intercontinental avea 423 de camere şi un centru de sănătate cu piscină la etajul 22. De asemenea, în clădire se amenajase un restaurant cu specific românesc, un bar, o braserie şi un cazinou. Apartamentul Imperial, unde s-a filmat celebrul film „Nea Mărin Miliardar", era singurul din oraș dotat cu saună şi pian.
De-a lungul anilor, hotelul de cinci stele din inima Bucureștiului a găzduit o serie de personalități, precum Kurt Waldheim, secretarul general al ONU, Gustav Heinemann, preşedintele Republicii Federale Germania, magnatul american David Rockefeller sau tenorul italian Luciano Pavarotti.
Secretele din spatele luxului
În ciuda luxului și a aerului occidental de care se bucurau oaspeții hotelului, regimul comunist a avut grijă să controleze din umbră întreaga activitate. Astfel, la etajul doi al hotelului exista o cameră în care lucrau ofițerii Securităţii. Aceștia aveau ca obiectiv principal supravegherea hotelului şi a vizitatorilor săi.
Despre această cameră şi despre statutul ocupanților săi se știa în tot hotelul, angajații fiind avertizați de șefii lor în această privință. Vizați de Securitate erau în special oamenii de afaceri străini care vizitau țara noastră. Principalul obiectiv al agenților Securității era spionajul industrial.
Astfel, hotelul era practic împânzit cu dispozitive de ascultare. Existau microfoane implantate în telefoanele din cameră, în scrumierele de pe masă, în vazele cu flori şi chiar în tablourile de pe pereţi. Mai mult, Securitatea continua să tragă cu urechea şi dincolo de limitele hotelului, astfel că telefoanele publice de pe o rază de aproximativ o mie de metri din jurul Intercontinentalului erau interceptate.
