În vocabularul psihologiei moderne există puține concepte care să fi pătruns atât de rapid în cultura populară precum „sindromul Stockholm”. Termenul este invocat ori de câte ori o victimă ajunge să manifeste empatie, atașament sau chiar loialitate față de agresorul său.
Deși astăzi este folosit frecvent în contexte diverse – de la relații abuzive până la explicații simplificate ale unor comportamente politice sau sociale – originea sa este mult mai precisă, ancorată într-un eveniment concret petrecut în Suedia anului 1973.
Jaful care a șocat Suedia
Pe 23 august 1973, într-o dimineață aparent obișnuită, Jan Erik „Janne" Olsson a intrat în sediul băncii Kreditbanken din Piața Norrmalmstorg, centrul orașului Stockholm. Agresorul, un infractor recidivist cunoscut autorităților, a luat ostatici patru angajați ai băncii și a cerut eliberarea din închisoare a unui complice, transport, bani și garanții de siguranță.
Ceea ce a urmat a fost un asediu care a durat șase zile și care a fost transmis intens de presa suedeză și internațională. Negocierile dintre poliție și Jan Erik „Janne" Olsson s-au prelungit, iar ostaticii au rămas închiși într-un seif, în condiții de stres extrem, izolare și teamă constantă.
Un comportament neașteptat al victimelor
Pe măsură ce zilele treceau, observatorii au început să remarce ceva neobișnuit. Ostaticii nu doar că nu manifestau ostilitate față de agresor și complicele său (care între timp fusese eliberat din celulă și adus în bancă), dar păreau să îl apere. Unii dintre ei au refuzat să coopereze cu poliția, au criticat modul în care autoritățile gestionau situația și au exprimat, ulterior eliberării, simpatie față de cel care îi ținuse captivi.
Unul dintre momentele care a atras atenția publicului a fost un apel telefonic făcut de ostatici către prim-ministrul suedez de atunci, în care aceștia și-au exprimat teama față de intervenția forțelor de ordine, nu față de agresor. După eliberare, ostaticii au refuzat inițial să depună plângere împotriva infractorilor și au continuat să vorbească despre aceștia într-o manieră care părea, pentru public, greu de înțeles.
Nașterea unui termen
Psihiatrul și criminologul suedez Nils Bejerot, implicat ca expert consultant al poliției în timpul crizei, a fost primul care a încercat să explice acest paradox. El a observat că, în situații de captivitate extremă, victima poate dezvolta un mecanism psihologic de adaptare, identificându-se cu agresorul ca strategie de supraviețuire.
Bejerot a numit acest fenomen „sindromul Stockholm”, după orașul în care avusese loc jaful. Termenul a fost preluat rapid de mass-media, iar ulterior a intrat în literatura de specialitate, deși nu a fost niciodată inclus oficial ca diagnostic distinct în manualele de psihiatrie.
O reacție de supraviețuire, nu o alegere
Specialiștii explică apariția sindromului Stockholm ca pe un răspuns adaptativ al creierului la o situație de pericol extrem. Când o persoană se află sub controlul total al unui agresor, fără posibilitate de evadare, mintea caută orice element care să reducă riscul imediat. Orice gest de aparentă bunăvoință din partea agresorului – o amenințare nepusă în aplicare, o vorbă mai blândă, oferirea de apă sau hrană – poate fi perceput ca un act de salvare.
În acest context, victima ajunge să interpreteze agresorul nu doar ca sursă a pericolului, ci și ca sursă a supraviețuirii. Se creează astfel o relație psihologică paradoxală, în care atașamentul este, de fapt, o strategie inconștientă de autoprotecție.
De la caz izolat la explicație generală pentru sindromul Stockholm
După evenimentele din Stockholm, termenul a fost aplicat retroactiv și altor situații similare. Cazuri de răpiri, prizonieri de război, victime ale violenței domestice sau ale traficului de persoane au fost reinterpretate prin această lentilă. În unele situații, victimele au refuzat să depună mărturie împotriva agresorilor sau au revenit voluntar în relații abuzive, comportamente care au fost explicate prin mecanisme similare cu cele observate în 1973.
Totuși, comunitatea științifică rămâne prudentă. Mulți psihologi avertizează că sindromul Stockholm este adesea folosit excesiv sau impropriu, devenind o etichetă simplificatoare pentru comportamente complexe. Nu orice formă de ambivalență emoțională a unei victime poate fi încadrată automat în acest concept.
Controverse și critici în jurul termenului
În ultimele decenii, sindromul Stockholm a fost supus și unor critici serioase. Unii cercetători susțin că termenul reflectă mai degrabă o neînțelegere a reacțiilor victimelor decât o realitate psihologică clar definită. Se argumentează că multe dintre comportamentele interpretate drept „atașament față de agresor” sunt, de fapt, forme raționale de adaptare, cooperare strategică sau simple reacții la traumă.
În plus, există voci care afirmă că folosirea acestui concept poate duce la culpabilizarea victimelor, sugerând că ele ar fi „ales” să empatizeze cu agresorul, când, în realitate, se aflau sub constrângere extremă.
Moștenirea unui jaf devenit simbol
La mai bine de 50 de ani de la jaful de la Norrmalmstorg, sindromul Stockholm rămâne un reper în discuțiile despre psihologia traumei și a relațiilor de putere. Deși termenul nu este unanim acceptat ca diagnostic, povestea apariției sale continuă să fie studiată ca exemplu al modului în care mintea umană se adaptează în condiții-limită.
Evenimentul din 1973 a arătat că granița dintre victimă și agresor poate deveni, psihologic, mai complexă decât pare la prima vedere. Iar lecția sa principală rămâne valabilă: în fața pericolului extrem, comportamentele umane nu urmează întotdeauna logica morală sau socială obișnuită, ci una dictată de supraviețuire.
