România are o piață alimentară plină de produse care par naturale, dar sunt construite din marketing, nu din ingrediente. De la pâinea „cu semințe” până la mezelurile „tradiționale”, diferența dintre eticheta din față și lista ingredientelor e adesea uriașă.
Reclama din față și realitatea de pe spate
Piața alimentară din România funcționează pe două niveluri. Primul este ambalajul, unde totul este sănătos, artizanal, rustic, românesc, natural, curat. Celălalt este eticheta scrisă mărunt pe spate, unde încep să apară aditivii, agenții de ameliorare, potențiatorii de aromă, făinurile modificate și diverse adaosuri care transformă produsul într-un puzzle industrial.
Acest decalaj este, în mare parte, legal. Legislația europeană permite denumiri comerciale atrăgătoare atât timp cât eticheta tehnică rămâne corectă. Nu e nevoie ca „pâinea cu semințe” să fie plină de semințe, ci doar să conțină câteva pentru a justifica formularea. Termeni precum „tradițional”, „rustic”, „natural” sau „proaspăt” sunt, în multe cazuri, simple strategii vizuale și lingvistice.
De ce o pâine cu semințe nu are, de fapt, semințe
Situația păinii este exemplul perfect. Consumatorul vede o denumire apetisantă și se așteaptă la o compoziție bogată. În realitate, multe pâini „cu semințe” conțin doar câteva presărate deasupra, uneori mai puțin de două procente din produs.
Explicația este banală. Semințele sunt scumpe. Adaosul comercial scade atunci când proporția lor crește. Producătorii preferă să păstreze rețeta cât mai ieftină, dar să mențină ambalajul atractiv. În unele fabrici, semințele sunt puse doar la suprafață, pentru aspect. Aluatul rămâne identic cu o pâine obișnuită.
Nu este o practică ilegală, cât timp ingredientele sunt menționate corect. Problema apare când consumatorul presupune că denumirea reflectă conținutul.
Cum se construiește artificial ideea de „produs sănătos”
Industria alimentară folosește tehnici psihologice simple. Verde pentru a sugera sănătate. Fonturi rustice pentru a crea asociere cu „produs de casă”. Șnur roșu închis pentru „tradițional”. Poze cu lanuri și ferme pentru „natural”. Toate transmit o poveste, nu un standard de calitate. Echipa de marketing are adesea mai multă influență decât cea de producție.
În unele cazuri, termenii folosiți nici măcar nu au o definiție strictă. „Fără conservanți” nu înseamnă că produsul este natural, ci doar că se folosesc alte metode industriale de menținere a prospețimii. „Fără E-uri” este uneori o formulare înșelătoare: producătorii pot folosi aditivi care au nume complete, nu cod E, dar efectul tehnologic este același.
Ce înseamnă „tradițional” în industria alimentară
Denumirea de produs tradițional are o formă oficială doar dacă este certificată de Ministerul Agriculturii. Restul produselor „tradiționale” din supermarket sunt denumiri comerciale. Nu există un control strict asupra utilizării cuvântului pe ambalaje.
Asta înseamnă că un salam „tradițional” poate conține amidon, aditivi de textură, coloranți și potențiatori de aromă, cât timp producătorul respectă rețeta industrială. Ambalajul poate arăta pictural, dar produsul poate fi rezultat dintr-o linie automată cu ritm de mii de bucăți pe oră.
De ce se întâmplă asta în România
Motivul principal este concurența puternică pe preț. România este una dintre piețele alimentare cu cele mai mici marje. Consumatorii urmăresc prețul mai mult decât în alte țări din UE, iar producătorii sunt presați să țină produsele ieftine. Ingredientele bune costă. Ingredientele artificiale sunt mai ieftine, mai stabile, mai ușor de prelucrat.
În plus, educația alimentară este redusă. Mulți cumpărători se uită la denumire, nu la listă. Cei care citesc eticheta completă sunt minoritari, iar industria știe asta. Atât timp cât produsul respectă legislația minimă și ambalajul arată convingător, vânzările rămân mari.
Unde se vede cel mai clar diferența între marketing și conținut
Cele mai puternice diferențe apar în categoriile:
pâine și produse de panificație, mezeluri, lactate cu arome, sucuri și nectaruri, semipreparate și mâncare gata, produse „fără zahăr”.
În aceste sectoare, ambalajele sunt construite pentru a crea impresia de sănătos, simplu și natural. Dar ingredientele sunt adesea departe de a fi curate. Un iaurt „cu fructe” poate avea mai multe zaharuri decât un desert, iar o supă „de casă” poate conține potențiatori de aromă și agenți de îngroșare în locul ingredientelor reale.
Ce poate face consumatorul
Singura armă reală este eticheta. Nu marketingul. Nu denumirea comercială. Lista ingredientelor spune povestea adevărată. Ordinea ingredientelor arată proporțiile reale. Dacă semințele sunt pe locul opt din zece poziții, produsul nu este o pâine cu semințe, ci o pâine cu puține semințe.
Termenii precum „natural”, „proaspăt”, „făcut ca la țară” nu sunt definiții tehnice. Sunt narațiuni. Consumatorul trebuie să caute proporții, nu promisiuni.
