Ministerul Energiei susține oficial că România nu importă gaze, petrol sau produse petroliere din Rusia și nu are contracte directe cu Gazprom.
În același timp, date europene arată o creștere cu 57% a importurilor de energie provenită din Rusia în 2025, atribuită contractelor pe termen lung și rutelor indirecte.
Analiză geopolitică și economică pe baza documentelor Ministerului Energiei, declarațiilor oficiale și rapoartelor Transgaz, BNR și Reuters.
România spune „nu depindem de Rusia”. Declarația oficială
Poziția oficială a statului român este clar formulată și repetată. Ministrul Energiei afirmă că România nu mai importă cărbune, țiței, produse petroliere sau gaze naturale din Federația Rusă. „România nu importă cărbune, țiței, produse petroliere sau gaze din Rusia”, a transmis Ministerul Energiei pentru Europa Liberă.
Ministerul Energiei a precizat că România nu a avut „niciodată un contract direct cu Gazprom”. Asta în ciuda faptului că ancheta semnată de Reuters s-a desfășurat în jurul datelor obținute de la CREA, o organizație independentă din Finlanda.
Instituția afirmă că, după sancțiunile europene:
– importurile de țiței din Federația Rusă au fost oprite începând cu 5 decembrie 2022;
– importurile de produse petroliere din Federația Rusă au fost oprite începând cu 5 februarie 2023;
– importurile de cărbune rusesc sunt interzise începând cu august 2022.
Declarația Ministerului Energiei merge mai departe și leagă poziția energetică de poziția strategică: „România nu face niciun compromis când vine vorba de obligațiile sale ca stat membru al Uniunii Europene și de asigurarea securității sale energetice”.
Ministrul a spus explicit că orice încălcare a regimului de sancțiuni în privința Federației Ruse „va fi sancționată fără ezitare”.
Aceasta este linia oficială: nu depindem de Rusia, nu plătim Rusia, nu semnăm cu Gazprom.
Cât de adevărată este această ruptură?
Aici începe partea incomodă.
La 10 octombrie 2025, Reuters a publicat o analiză bazată pe date ale Centrului de Cercetare pentru Energie și Aer Curat (CREA). Concluzia: mai multe țări din Uniunea Europeană și-au crescut importurile de energie provenită din Rusia în 2025. România apare în acel tablou cu o creștere estimată de 57%.
Mesajul transmis de anchetă prin intermediul Reuters a fost că Europa continuă să alimenteze, financiar, mașina de război a Moscovei prin aceste fluxuri energetice. În paralel, liderii occidentali susțin Ucraina militar și financiar, fapt care a stârnit critici directe din partea președintelui SUA, Donald Trump, la adresa aliaților europeni.
Ministerul Energiei a răspuns imediat și a negat interpretarea: România nu importă gaze din Federația Rusă, ci „importă gaze naturale din Europa Occidentală prin interconectorul Szeged–Arad și din Europa de Sud prin punctele de interconectare cu Bulgaria — Kardam 1 – Negru Vodă 1 (Coridorul Trans-Balcanic) și Giurgiu – Ruse”.
În aceeași logică, o hotărâre guvernamentală consemnează oficial că România „nu are contracte directe de furnizare de gaze naturale cu Gazprom”. Documentul precizează și că livrările fizice de gaze se fac prin Ungaria și Bulgaria, nu direct din Federația Rusă.
Aceasta este esența rețelei de influență energetico-politică din regiune: fluxul fizic poate fi același gaz rusesc, dar contractul poate fi semnat cu o companie din altă țară UE sau din alt stat intermediar. Din punct de vedere juridic, România nu cumpără „de la Gazprom”. Din punct de vedere fizic, moleculele pot veni din aceeași sursă inițială pe care Europa pretinde că vrea să o taie.
Pe scurt: România nu recunoaște oficial Rusia ca furnizor. Dar gazul poate intra oricum pe conducte care au legătură cu gazul rusesc tranzitat prin alte state. Aceasta este zona gri pe care Ministerul Energiei evită să o numească dependență. Este și zona în care companiile „importă tăcerea”.
Rutele gazului. Cum circulă moleculele și se diluează responsabilitatea
Ministerul Energiei descrie explicit traseele pe care România își acoperă vârful de consum:
– interconectorul Szeged–Arad (Ungaria – România), adică intrare din vest, unde gazul este amestecat pe piețele central-europene;
– coridorul trans-balcanic prin Bulgaria, la punctele Kardam 1 – Negru Vodă 1 și Giurgiu – Ruse, adică intrare din sud, pe o infrastructură care istoric a fost folosită pentru tranzitul gazului rusesc către Balcani.
Aceste puncte sunt tehnic importante. În trecut, conducta trans-balcanică era conducta Gazprom. Conducta aceea alimenta Bulgaria, Grecia, Macedonia de Nord, Serbia, sudul României, Moldova, tot ce însemna dependență sud-est europeană de gazul rusesc. După 2022, rolul ei oficial s-a schimbat: a devenit rută de flux invers, de la sud spre nord și de la vest spre est, pentru gaze declarate „europene”, „azere”, „GNL regazificat în Grecia”, „gaz din hub-uri vestice”, nu „rusesc”.
Juridic, această redescriere e esențială. Pentru că dacă punctul de contract nu e Moscova, atunci nu există, în limbajul Ministerului, „dependență de Rusia”.
Politic, asta creează un avantaj strategic: Guvernul poate spune că „România nu depinde de gazul rusesc”, iar ministrul Energiei a formulat această poziție în termeni identitari și istorici: „România nu are în prezent nicio dependență de Rusia în domeniul petrolului, al gazului natural și al energiei nucleare”. El a legat chiar această ruptură de memoria ocupației sovietice: „Bunicii și străbunicii noștri merită să fie răzbunați pentru chinurile purtate din cauza Armatei Roșii”.
Aceasta este deja geopolitică pură: energia este formulată ca linie de frontieră civilizațională.
Dar economic, traseul moleculei nu minte. Gazul poate porni din Federația Rusă, poate fi lichefiat ca GNL (gaz natural lichefiat), poate ajunge într-un terminal din Turcia sau Grecia, poate fi revândut de un trader european și poate intra în România ca „gaz cumpărat de la un furnizor din UE”. Reuters arată că operatorii invocă „contracte pe termen lung” pentru a justifica aceste fluxuri.
Aici apare exact mecanismul „importului tăcerii”: gazul nu mai e politic rusesc, e comercial european.
Cine controlează supapa din România – infrastructura și companiile
Rețeaua internă de transport al gazelor naturale este operată de Transgaz. Compania este controlată de statul român și este considerată infrastructură strategică. Transgaz descrie în rapoartele sale anuale activitatea de transport gaze ca „activitate strategică pentru economia națională” și leagă direct performanța companiei de securitatea energetică.
Asta înseamnă că, tehnic, statul român decide ce intră și ce iese prin conducte, cât se stochează și pe ce direcție curge gazul în momentele critice. Ministerul Energiei subliniază, de altfel, că România a intrat în iarna precedentă având depozitele de gaze umplute peste pragul european, cu peste 2,8 miliarde metri cubi depozitați și un grad de umplere de peste 90%.
Romgaz, companie cu acționar majoritar statul, rămâne producătorul național de referință și livrează gaz extras din perimetre interne. Hidroelectrica (stat majoritar), Nuclearelectrica (stat majoritar) și Transelectrica (stat majoritar) acoperă infrastructura critică de electricitate.
Aceste companii sunt, în limbaj geopolitic, „zidul”. Ele sunt prezentate de stat ca argument că România nu poate fi șantajată energetic în stilul clasic Gazprom–conductă–preț politic. Mesajul oficial este că România și-a securizat suveranitatea energetică, are resurse proprii și infrastructură proprie.
Dar zidul stă pe o fundație comună europeană: interconectoare, piață comună, huburi vestice. Asta înseamnă că „independența” nu este autarhie. Este rețea. Într-o rețea, dacă unul dintre marii furnizori europeni alimentează încă din surse rusești, dependența se camuflează statistic.
Lecția frontierelor energetice. Cazul Republicii Moldova
Ca să înțelegem miza reală a acestei rețele, trebuie privit cazul Republicii Moldova.
La 1 ianuarie 2025, contractul de tranzit al gazului rusesc prin Ucraina a expirat. Asta a lovit regiunea separatistă Transnistria, care depindea de gazul furnizat gratuit de Gazprom și folosit inclusiv pentru producerea de electricitate ieftină la centrala de la Cuciurgan. În Transnistria, căldura și energia au fost întrerupte, au crescut tarifele la gaze cu peste 100%, iar autoritățile locale au declarat stare de urgență energetică prelungită luni la rând. Au fost raportate inclusiv cazuri mortale de hipotermie și intoxicație cu monoxid de carbon.
Acela a fost un test de stres geopolitic: ce înseamnă, practic, când Gazprom închide robinetul pe o zonă dependentă?
Pentru Chișinău, soluția a fost diversificarea surselor, achiziție de pe piețele europene și conectarea la infrastructura românească. Ministerul Energiei de la București a comunicat încă din mai 2025 un contract comercial prin care OMV Petrom livrează gaze naturale Republicii Moldova, prin punctul virtual de tranzacționare din România, pe trei ani.
Tradus: România s-a așezat într-un rol strategic în regiune. A început să nu mai fie doar consumator, ci furnizor pentru țările vecine care ies din dependența directă de Gazprom. Acesta este pasul prin care Bucureștiul își construiește influență politică în zonă.
Este și motivul pentru care ministrul Energiei spune că România „nu are în prezent nicio dependență de Rusia în domeniul petrolului, al gazului natural și al energiei nucleare”.
Mesajul nu e doar economic. Este geopolitic: România nu mai primește instrucțiuni energetice de la Moscova, ci dă oxigen energetic Chișinăului.
Unde este, totuși, vulnerabilitatea?
Vulnerabilitatea nu mai e doar conductă–preț. Vulnerabilitatea e narativă.
Oficial, România nu cumpără direct de la Gazprom. Oficial, România nu importă energie rusească. Oficial, România respectă sancțiunile UE și susține eliminarea completă a importurilor de gaze și petrol din Rusia, printr-un mecanism european care „creează o interdicție juridică clară de a importa gaze naturale rusești” și face ilegal importul acestora în UE.
În realitatea economică descrisă de datele citate de Reuters și CREA, România apare totuși cu +57% la importuri de energie provenită din Rusia în 2025, iar companiile energetice care operează în regiune invocă „contracte pe termen lung” și structuri de tranzacționare care spală eticheta de origine.
Aceasta este „marea rețea a influenței energetice”:
– Moscova nu mai vinde oficial direct în România.
– Traderii europeni cumpără resursa, o amestecă în huburi și o revând.
– România importă la capătul lanțului și declară, tehnic corect, că nu cumpără de la Gazprom.
– Ministerul Energiei își construiește discursul de independență totală față de Rusia.
Acest mecanism produce liniște politică internă, mesaje pro-occidentale ferme și o imagine de stat furnizor de securitate energetică regională. În același timp, produce opacitate: publicul din România nu vede exact cine sunt traderii, la ce preț se face gazul „din vest”, câte molecule au trecut înainte prin mâna Gazprom și ce clauze pe termen lung mențin dependențe economice de facto chiar dacă discursul oficial vorbește despre rupere totală.
Asta înseamnă „importul tăcerii”.
