Medicul psihiatru Gabriel Diaconu, consilier al ministrului Sănătății, Alexandru Rafila, a făcut o analiză a actualei situații conflictuale dintre Rusia și Ucraina.
”Atacul surpriză va începe la ora anunțată, nici mai devreme, nici mai târziu.
Am trăit, ca jurnalist, mai multe războaie. Erau de fiecare dată departe, deci cel mult un spectacol de lumini, o desfășurare de informații tehnice și o hartă oarecare pe care oameni mai mult sau mai puțin pregătiți discutau ”strategii”. Operațiunile aveau un nume, diviziile armate aveau numere.
Războaiele sunt jocuri de băieți mari, cu arme sensibil mai complicate decât bețele, dar la bază, emoțional, rămân jocuri. Mortuare, sângeroase, totuși jocuri.
Este evident că, odată ieșiți pe teren, băieții vor juca. Orice joc are anumite reguli, dar la fel de bine orice joc are o miză, un scop. Scopul unui jucător poate fi să câștige iar celălalt să piardă. Scopul poate fi pur și simplu să te distrezi o perioadă, fără interes pentru diagonala competiției.
Dar scopul poate fi și ca toată lumea să piardă.
Acestea sunt jocurile cele mai periculoase. Le spunem ”jocuri psihologice”, și avem deja aproape 70 de ani de când formula lor a fost exprimată, pașii unui astfel de joc modelați, iar sfârșitul jocului dezvăluit.
Formula jocului, așa cum a fost propusă de Eric Berne, presupune șase pași. Nu șase sași în șase saci. Șase pași.
Primul pas e invitația la joc, sau - să-i spunem - ”momeala”. În engleză este ”con”. Nu e altceva decât o propunere greu de refuzat.
Al doilea pas este ”șmecheria”, stratagema, sau procedeul prin care jocul produce, dinspre inițiator spre participant, un răspuns profund emoțional. De aici lucrurile o iau un pic razna.
Al treilea pas este răspunsul. În faza de răspuns participantul își activează propriile lui reguli, propriul său scenariu de joc, și devine el emițător fie al aceluiași mesaj, fie al unui mesaj nou.
Al patrulea pas este schimbarea de rol. Schimbarea de rol poate fi declarativă, dar de obicei e implicită. Victima devine agresor. Agresorul devine victimă. Oricare devine salvator pe un triunghi al dramei, din punctul său de vedere. Lucrurile se mișcă deja cu rapiditate.
După care are loc, în al cincelea pas, confruntarea. E momentul când cad măștile, și partenerii de joc își dezvăluie adevăratele cărți.
Iar în al șaselea pas, ultimul, are loc ”răsplata”. Răsplata e negativă în mod obligatoriu, este de fapt mobilul întregii secvențe, anume ”reconfirmarea scenariului de viață”, obligatoriu unul negativ, obligatoriu născut din experiența adversă timpurie de viață, obligatoriu centrat pe propriile credințe, traume, decizii privitor la sine, la ceilalți, la viitor.
Constanta jocului e suferința, și nevoia omului să-și elibereze suferința, frustrarea, urâțenia, furia, patimile.
Sunt jocuri care lasă oamenii dezamăgiți, frustrați și triști. Sunt jocuri care îi fac pe oameni să-și spună unul altuia că celălalt e într-un fel, sau alt fel, sau că ei au anumite proprietăți neplăcute.
Și mai sunt, vorba lui Berne, jocuri care se termină la morgă sau la spital.
Războiul este un astfel de joc. Unul jucat de milenii, dar pe care nu l-am putut, deocamdată, înlocui cu nimic altceva. Deci jucăm.
La masa tratativelor diplomatice nu stau niciodată psihoterapeuți. Rareori, în încăperile unde se duc tratative, sau se fac pregătiri, rămân oameni capabili de emanciparea propriei minți, cât să înțeleagă ce-o fi în sufletul lor, darămite ce-o fi în sufletul celuilalt.
De la aforismul ”dacă vrei pace, pregătește-te de război” (o poziție de viață), prin varianta ”dacă vrei război, pregătește-te de război (cea de-a doua), oamenii împliniți emoțional știu că, de fapt, ”dacă vrei pace, pregătește-te pentru pace”.
Nu e ceea ce vedem acum de jur împrejur în lume. Doar oameni care vor război, și se pregătesc pentru el.
Și astfel se lasă noaptea pe Pământ.”, a scris Gabriel Diaconu pe Facebook.
