Medicul psihiatru Gabriel Diaconu, consilier al ministrului Sănătății, Alexandru Rafila, a criticat dur opinia Avocatului Poporului, Renate Weber, despre situației drepturilor omului în urma pandemiei noului coronavirus SARS-CoV-2.
”Pentru că ne leagă o bună prietenie, dar și o parte de biografie profesională cât privește activitatea în plan internațional, am căutat să citesc pe îndelete articolul lui Renate Weber publicat pe blogul lui Ion Cristoiu.
***
Concluzia Renatei este sumbră: drepturile omului, așa cum le-am cunoscut, nu vor mai fi la fel după pandemia de COVID. Și asta pentru că, sub o formă sau alta, ultimii doi ani au văzut - în opinia ei - repetate încălcări ale lor de către autoritățile guvernamentale din motive, sau cu argumente, sanitare.
***
Înainte de orice, următoarele rânduri sunt o critică - sper - constructivă la cele scrise de domnia sa. Cititorul va fi deci informat că nu poate pricepe mare lucru dacă nu citește, mai înainte, textul original, pe care îl redau în primul comentariu. De asemenea, analiza mea țintește mai degrabă o concordie a gândurilor, nicidecum alimentarea vreunei feude. Sunt deja prea mulți care urlă unii la alții, fără să asculte ce-are celălalt de zis.
Articolul lui Weber are trei secvențe:
- prima este un mis-a-jour istoric, privind evoluția conceptului de ”drepturi” ale omului de-a lungul istoriei recente și contemporane.
- a doua face un scurt rezumat al ultimilor doi ani, de la începutul pandemiei de COVID-19
- a treia elaborează asupra problemelor ridicate de măsurile anti-pandemice, și felul în care aceste măsuri ar putea (expresia mea) otrăvi, corupe, perverti conceptul de drept/ drepturi ale omului.
Am să încep cu sfârșitul. Spune Renate în articol: ”Au mai fost, în ultimii 75 de ani, și alte epidemii care au avut nevoie de abordări complexe, inclusiv de campanii de vaccinare, de exemplu contra poliomielitei, contra tuberculozei, contra rujeolei, dar niciodată până acum nu a fost folosită agresivitatea colectivă pentru impunerea lor.”
Aici este un prim ne-adevăr. În fapt, de fiecare dată când au avut loc izbucniri epidemice, măsurile implementate contra răspândirii au presupus o sumă de decizii care puneau sănătatea colectivă înaintea dreptului individual. Spre exemplu, în 1972, o scurtă epidemie de variolă în republica vecină/ Iugoslavia/ plecată de la un imigrant afghan, a putut fi stăvilită doar prin carantină severă și vaccinare forțată folosind forțele armate.
Venind mai aproape de zilele noastre, modul de operare în cazul izbucnirii unor focare de polio, dar și varicelă, oreion, tuse măgărească (pertussis) a însemnat, de fiecare dată, izolarea focarelor (de obicei școlare), respectiv – unde la îndemână – vaccinarea membrilor comunității. Ea nu era ”impusă” în sensul forței. Era impusă în sensul cutumei medicale, respectiv a politicilor de sănătate publică ale vremii. Renate probabil își aduce aminte, eu cu siguranță am trăit-o pe pielea mea. Nimeni n-a cerut părinților mei vreun acord formal, ori consimțământ informat, când ne aliniam la școală pentru rapelurile vaccinale.
Și astfel de lucruri continuă să funcționeze, fie că Weber le include ori ba în analiza sa, dacă ieșim din paradigma ”COVID”. Luând drept reper doar epidemia de pediculoză de anul trecut din București (păduchi, ca să fim mai pe înțelesul poporului), nimeni n-a disputat obligativitatea copiilor la tratament, respectiv măsurile impuse.
Ba, mai mult, nimeni nu comentează toate campaniile anti-zoonotice de sancționare a ”invaziilor” de țânțari, tigrul-platanului (care e o gânganie de import), a gândacilor de subsol, a șobolanilor din rețeaua urbană șamd.
De ce facem toate acele demersuri? Pentru că păduchii, țânțarii, gândacii de subsol și șobolanii sunt vectori de diseminare ai altor patogeni unde respectivele vietăți sunt gazde intermediare. Nu sunt doar nesuferiți. Sunt periculoși.
De ce, întreb retoric, n-avem teorii ale conspirației despre oricare dintre aceste fenomene? De ce nu vezi proteste, manifestații, articole în sprijinul dreptului omului cu păduchi de-a fi cetățean cu egale drepturi în fața comunității?
Reciproc, cât mai rămâne din drepturile omului când colcăie parcurile de căpușe și ai o escaladare a cazurilor de neuro-borelioză, sau când bâzâie țânțarul tigrat și internezi copii cu encefalită West-Nile?
Drept urmare, Weber ratează semnificația ”forței” pe care o vede drept agresiune, câtă vreme ea nu reprezintă decât claritate medicală, dublată de fermitate acțională. Oamenii, în acești 75 de ani la care ea face trimitere, s-au obișnuit într-o iluzie, cea a siguranței și securității comunităților lor doar pentru că au ghene la bloc, salubrizare la scară, apă la robinet și săpun la baie. În fapt, din toate punctele de vedere aglomerările urbane au devenit niște cloace pestilente, bombe ecologice cu ceas, plăci de cultură pentru diverse molime. COVID e doar un exemplu. Dar nu e singurul.
Urcând pe firul textului ajungi la un alt paragraf profund neadevărat. ”Câtă vreme state democratice vor să impună, în ropotele de aplauze ale majorității, obligativitatea unui vaccin ca modalitate de combatere a unei pandemii despre care tot nu se știe mare lucru, cum nu se știe nici despre vaccin, este evident ca drepturile colective vor avea întâietate asupra celor individuale.”
Trebuie să mă opresc aici asupra micului argument epistemic despre ce înseamnă să ”știm” un lucru. Ce înseamnă să știm ”puțin” din el, sau ”mult” din el. Ce poate să presupună ”marele lucru” pe care îl putem afirma despre ce cunoaștem.
Niciodată, dar NICIODATĂ în istoria umanității n-am avut, asupra unui fenomen, o lentilă la fel de fidelă pe cât am pus pe pandemia de COVID. Știm enorm și despre evoluția pandemiei la nivel planetar, și știm enorm și despre vaccinurile în uz la acest moment. Ceea ce remarcă Weber este aparent paradoxal: cu cât știm mai mult, cu atât e mai mare deznădejdea că știința nu ne livrează rezultatul sperat, sau imaginat, sau – prin magie – dorit.
Pentru că, într-o turbulență de asemenea magnitudine, nu se mai aplică legile obișnuite ale matematicii, respectiv predicția liniară care se bazează pe puncte anterior documentate. E haos. Haos în cea mai deplină formă posibilă. Aici nu vorbim de Bolintin Vale, sau de capitala republicii Niger. Aici vorbim de toate continentele, vorbim de toate statele lumii. La naiba, vorbim până și de stația de cercetări din Antarctica! Peste tot o singură boală, cauzată de o variantă a aceluiași virus, în același timp, infectează la o rată X oarecare comunități vulnerabile.
Devine deci un corolar că mintea omului obișnuit nu poate ”cuprinde” cu ușurință toate ramificațiile. Pentru cei mai mulți, deci, să știe ”mare lucru” este quasi-imposibil, și drept urmare vor umple acest vid cu alte lucruri pe care mai degrabă le pot înmagazina, hai să le spunem ”adevăruri discriminative”. Aceasta este rădăcina negaționismului, care spune cam așa:
- Pentru că nu putem pricepe, o să spunem că așa ceva nu există, deci COVID e o invenție
- Pentru că habar n-avem ce este aceea imunitate, înseamnă că nici medicii n-au habar, deci nu știe nimeni ce e acela un vaccin sau cum funcționează
- Pentru că nimeni nu știe nimic, suntem damnați, deci fiecare pentru sine.
În realitate, însă, singura barieră de apărare pe care o au cetățenii planetei se sprijină pe o comunitate încă vie, care încă speră, care încă luptă pentru semenii lor. Umanitatea nu este pierdută câtă vreme medicii, cercetătorii, experții în modelare matematică etc. încă mai formulează idei, încă mai pun în aplicare soluții.
Și așa urcăm și mai sus, acolo unde Renate Weber face trimitere la procesul de ”cenzură”. ” Conturi de Facebook suspendate sau chiar eliminate, înregistrări șterse de pe internet, ostracizarea celor care au gândit diferit, chiar eliminarea lor socială și profesională. Cenzura s-a aplicat tuturor, medici, jurnaliști, activiști, politicieni sau oameni obișnuiți.
”Un adevăr pe jumătate spus este o minciună deplină. Există un corp robust, rapoarte peste rapoarte ale serviciilor de informații din lumea liberă, inclusiv un raport al SRI, că în contextul pandemiei s-a dus, și se duce, un război hibrid informațional. Propagarea de minciuni despre pandemie a urcat paliere de negândit anterior. Aceasta este ”lebăda neagră” a ultimilor doi ani. Nu virusul care se răspândește. Cât minciunile care acaparează piața. Să nu plângem isteric despre ”ostracizarea” semenilor, câtă vreme majoritatea celor ale căror conturi de socializare au fost închise erau nodali în amplificarea mesajelor conspiraționiste.
Este dincolo de scopul analizei mele, aici, să fac un repertoar al bazaconiilor propagate. Suficient să remarc că, în țările unde astfel de strategii au acaparat, luat ostatec, și apoi îngenuncheat largi populații, a existat un exces de mortalitate. România este în categoria acelor țări unde mortalitatea dată de COVID a fost mult peste o medie continentală, sau trans-continentală. Și asta pentru că oamenii au fost descurajați să se vaccineze prin mijloace de teroare informatică, întregi comunități au fost bulversate de minciuni spuse la televizor la oră de maximă audiență, de către indivizi cu credențiale frecvent dubioase.
Aici Renate Weber, din păcate, pică într-o identificare cu agresorul. Noul terorist informatic nu detonează o vestă cu explozibil într-un autobuz, într-o intersecție aglomerată. Îl detonează pe un grup online, și apoi alții vor face același lucru cu o viteză amețitoare.
Un arbore al minciunilor spuse despre COVID a fost realizat înapoi către o mână de oameni. Dar ce știe despre asta Ionel din Huși, sau Vasile din Botoșani, sau Maricica din Huedin.
Concluziile articolului ei sunt, deci, în mare parte corecte. Da, drepturile omului - atât individual cât și colectiv - se vor schimba după pandemia de COVID. Pojghița de încredere în ”rețeaua de socializare”, în ”podcast”, în ”influencer”, în ”media” ca mijloc de informare a căzut. Dedesubt s-a vădit o organizare a societății umane care era, deja, canceroasă.
Nu doar COVID omoară prin dezinformarea maselor. Înainte de asta au fost incidente considerate izolate. Spre exemplu cazul lui Yovana Mendoza Ayres, o mică ”celebritate” în mediul online, care promova veganismul ca stil de viață și soluție de sănătate împotriva unor afecțiuni cu nume înspăimântător. La un moment dat a fost dată în vileag ca impostoare, și a trebuit să recunoască realitatea: că dezvoltase anemie, amenoree, și că-și pusese sănătatea în pericol. Și nu e doar cazul ei. Sunt nume peste nume de indivizi și individe care vând tot felul de escrocherii, dincolo de o formă de reglementare posibilă.
Câți oameni mor anual din cauză că ascultă sfaturile unor guru oarecare? Câți copii suferă din cauza ”teoriilor” de parentare oarecare? La noi, în România, cât de liber funcționau și circulau tot felul de sectanți care mulgeau buzunarele suferinzilor pe care-i supuneau unor practici absolut bizare, în speranța că se vor vindeca de diverse boli?
Ce a făcut internetul posibil e o popularizarea deșănțată a infractorilor sanitari dincolo de orice predicție posibilă anterior. E un tsunami pe care nu l-am putut prezice, dincolo de simpla evoluție a infecțiilor. Și, dacă acum 100 de ani, poate că oamenii erau vulnerabili zonal, acum ”rețeta” din Bogota Columbia ajunge la Dolhasca în doar trei, patru, click-uri. Pentru că suntem inter-conectați. Pentru că oriunde devine pretutindeni.
Mi-aș dori să am o soluție la toate cele expuse mai sus. Sunt sigur că aici Renate Weber și cu mine suntem pe aceeași pagină, și în deplin asentiment. Lumea, așa cum o vedem de acum înainte, e altfel. Dorim aceleași lucruri. Un transfer bun al cunoștințelor în practici, o educație proporțională a semenilor noștri încât să poată lua decizii bune pentru ei. Nu doar medical, dar și financiar, fiscal, ecologic. Ne dorim o lume mai puțin vulnerabilă la minciună, la șarlatanie, la abuz.
Deocamdată perspectiva e pesimistă. Sunt puține țări unde oamenii și-au pus, cu adevărat, speranța în guvernele lor și au acționat cu adevărat laolaltă, comunitar, societal. Și mai puține sunt acelea care au înțeles că, pe măsură ce premisele cunoașterii se schimbă, e posibil că decizii anterior luate, privite la trecut, să devină greșite iar asta să nu transforme, pari passu, statul în dușman. O organizație cu adevărat matură, care iese din zona războaielor intestine.
Suntem foarte departe de un astfel de destin. Cel puțin noi, românii.
Și, dacă vom fi înecați de puhoiul neîntrerupt al abjecțiilor care vin dinspre conspiraționiști, tare mi-e teamă că, în absența noastră, sănătatea semenilor va fi și mai mult compromisă.
Ce facem, Renate? Ce facem în ziua când pacientul bolnav se uită suspicios la doctorul lui, și-i citează la nesfârșit tot felul de măscări citite pe Internet? Asta deja se întâmplă. Ce facem cu bolnavul care refuză intervenția salvatoare de viață pentru că e terorizat de alegațiile unui avocat oarecare? Spune-mi, cum te poți uita în ochii unuia care își dă ultima suflare, înainte de-a fi intubat, și care continuă să susțină că pandemia e o minciună, vaccinurile inutile șamd, și apoi să vorbim de drepturi și libertăți?
Nu te întreb de dragul întrebării. Chiar vreau să știu. Ce facem?”, a scris Gabriel Diaconu pe Facebook.
