Medicul psihiatru Gabriel Diaconu: 'Dacă sistemele duc, sunt oase mai puține în cimitir. Dacă sistemele nu duc, oasele devin cimitire albe. Sănătatea nu doar consumă bani, dar și face bani'

Nimic nu e mai curios decât dialogul dintre un medic și un finanțist cu pacientul pe masa de operație. Iar, dacă pacientul este țara, reperele privind sănătatea ei s-ar putea să difere fundamental, dinspre medicină spre bani, dar mai ales dinspre bani spre medicină.

Iată prima mare problemă: după ce-am rezolvat cele cinci minute de idealuri, în restul timpului este despre bani. Sănătatea e pe bani. Medicina e pe bani. Tifonul, bandajul, spirtul sanitar e pe bani.

Banii nu cresc în copaci. Banii nu se fac la păcănele. Ca și cu apa și dejecțiile viețuitoarelor, și banii au circuitul lor, respectiv un lanț trofic. De undeva trebuie să crească, undeva trebuie să se ducă, iar după ce mor alți bani trebuie să nască în locul lor.

Nu există nimic gratuit pe lume. Dacă există ceva gratuit, înseamnă că tu ești produsul. Deci, medical vorbind, orice înseamnă ”gratuitate” pesemne că provine de undeva, și în mod cert deja tu plătești pentru asta fără să știi.

Urmează deci că, unde vine vorba de sănătatea unui popor, trebuie să coste bani.

Sănătatea nu doar consumă bani, dar și face bani. De unde-i face? Păi în primul rând îi face prin contribuția solidară, la un fond comun, al tuturor oamenilor care muncesc și sunt remunerați. E foarte important. Care muncesc. Și sunt remunerați. Toți ceilalți oameni, unii care nu muncesc, alții care nu sunt remunerați, nu contribuie la sănătate.

Oamenii au drepturi. Drept urmare printr-un artificiu oarecare, îl numim stat, le numim legi, dreptul la sănătate al oamenilor e garantat. Indiferent dacă muncesc. Indiferent dacă sunt remunerați.

Inegalitatea e evidentă. E ca și cum ai mânca la un restaurant care are o aripă de gratuități, iar în prețul fripturii tale e și friptura lor. Dar din dar. Dar friptura costă. Cât costă friptura? Teoretic, câte guri sunt de hrănit.

Doar că nu-i așa de simplu. Dacă ar fi să fie friptură la toate gurile, ar fi un restaurant foarte scump. Putem să te obligăm să mănânci la restaurantul cu pricina. Dar patronul e un contabil înțelept, așa că are grijă să cumpere carne de friptură la un preț rezonabil. Unii oameni îl fură pe patron, astfel că acest sistem imperfect face ca, periodic, oamenii să se plângă de mâncare.

Când vine criza peste popor, așteptările de la sănătate cresc. Nu doar cresc. Devin acute, pun cerințe specifice pe sistem. Unele sisteme duc. Altele sisteme nu duc.

Dacă sistemele duc, sunt oase mai puține în cimitir. Dacă sistemele nu duc, oasele devin cimitire albe.

Ar trebui să ne intereseze, mă gândesc, poveștile cimitirelor noastre. Nu de alta dar datorăm majoritatea lucrurilor, bune sau rele, morților. Unii dintre ei sunt buni. Alții sunt răi. Unii dintre ei au murit pentru niște idealuri. Alții au murit pentru că idealurile n-au existat. Unii s-au dus de deștepți. Alții au picat de proști.

Iar cimitirele sănătății sunt de departe cele mai interesante. Chirurgii au, se zice, aleile lor. Șpițerii, farmaciștii, drogheriștii, creatorii de remedii și tratamente au cimitire întregi. Există o aripă specială dedicată doar radio-terapeuților, unde oasele sunt nu doar albe, dar mai și pâlpâie albăstrui pe întuneric.

Există aripi cu copii morți. Există regiuni întregi cu oameni necăjiți, persecutați, tratați ca animale și supuși experimentelor, înainte să inventăm etică medicală.

Și apoi există cimitire ale tuturor celor morți la datorie, salvând vieți, sau morți care-au lăsat sute, mii, sute de mii de vieți mai bine apărate grație științei și cunoașterii lor.

Trebuie spus. Nu există cimitire ale făcătorilor de miracole. E o curiozitate. Pe ici, pe colo, mai umblă lungi alaiuri la groapa vreunui sfânt mai acătări. Posibil că, mai apoi, se aliniază în țintirim și o fâșie destinată tuturor celor care-au crezut în minuni. Tot grămăjoare de oase albe și pe acolo.

Unii s-au prăpădit drept. Alții s-au prăpădit nedrept.

Constanta vieții e moartea, zdrobitor de des complet degeaba. Privit de sus, din astre, oamenii pică precum spicele îndeosebi victimă a prostiei sau indiferenței naturale. Pe unul l-a mușcat tăunele. Pe altul l-a mâncat viermele. I-a apucat pe unii bacteria de-un maț. I-a consumat pe ceilalți virusul de plămâni. N-avem nimic deosebit la noi. Doar o idee despre cum cu moartea pre moarte călcăm. O prea frumoasă poezie. Găsești și de-ăstea prin cimitire.

Când alături cele două lumi, cea a fenomenelor de cea a costurilor, un anume fel de osuar se construiește. Există heliopole, orașe și culturi ale luminii, organizări ale vieții care fac loc, lucrează, trudesc pentru viață și pentru ocrotința ei. Și există necropole, civilizații și societăți ale morții, care dedică timp nenumărat enculturării oaselor, și non-existenței. Non-ființei. Mai degrabă obsedate de perisabilitate, respectiv cât costă secunda de viață, dar mai ales eternitatea de moarte.

Prin umbra marilor catastrofe, ale cataclismelor și evenimentelor cu potențial de exctincție, viața și-a creat propriile ei repere, dacă știi să le asculți. Odată evoluată, umanitatea și-a iscat forme imateriale prin care a ridicat-o pe ea, pe întruparea în ființă, la rang suprem, și i-am spus vieții sfântă.

E o ironie, câți oameni au murit pentru viață.

Și e iarăși o ciudățenie, câți oameni au trăit pentru ea.

Fapt este că prin cursul râurilor timpului am ajuns aici. Aici, la punct fix. Aici, la prezentul continuu. Iar în prezentul continuu, cu pacientul pe masă, un medic și-un contabil vorbesc. Se sfădesc. Au harță. Medicul vrea să-și aplice știința. Contabilul desfășoară cifre. Unul are o matematică a pașilor și-a timpilor necesari tratamentului celui bolnav. Celălalt o vede ca pe-o problemă de resurse.

Ei nu sunt, fundamental, în dezacord. Doar că trăiesc, uneori, ambii cu impresia că doar unul are dreptate.

Singurul care se bucură de acest peisaj e următorul loc în mormânt. Oase noi. Oase albe. Oase cu amintiri”, a scris Gabriel Diaconu pe Facebook.