Medicul psihiatru Gabriel Diaconu a vorbit despre nepăsarea românilor în fața valului 5 al pandemiei de COVID-19.
”Întors acasă, și cu oarece treabă, dar mai ales pentru că am fost dus departe, cam pe unde se agață harta în cui,
Cuvine-se a vă împărtăși câteva din constatările de călătorie prin România mea extrabulară. Sau extra-buloasă. Sau înafara bulei, dacă tot nu găsesc neologismul potrivit.
În primul rând autostrada e rai la drum lung. Transilvania are, cât de cât. De la Sud la Nord. Adică un spârc până spre Sibiu, și alt spârc până spre Cluj. E lung pământul, ba e lat, dar ca Săgeată de bogat - spunea cândva o poezie. România mare devine un pic mai mică dacă o poți străbate cât de cât decent. Iar când poți traduce kilometrii în ore de condus, nu ceasuri grele de târâș, parcă are alt sens. Parcă ți-i drag a vizita.
Am umblat prin ceva țări în viața mea. Și nu mi-e rușine vreun moment cu frumusețea sălbatică a României. Prinzi drag de ea, cu tot chinul ei, și cu toate defectele vizibile. E ca o femeie cu tenul mușcat de-o boală necunoscută ai cărei ochi continuă să te farmece.
Ne-am dus la slujba de Crăciun, la biserică. Mai în glumă, mai în serios, probabil e locul cu cea mai mare densitate de atei pe centimetru pătrat, chiar dacă majoritatea n-o știu. Bine, nu aici, în Maramureșul istoric. Aici tradiția încă are un rost, iar rostul încă are o tradiție.
Oamenii purtau măști de protecție. Mi s-a părut remarcabil. M-am gândit să vină ziua curând să nu mai fie nevoie. Dar n-am văzut ziua aia. Și m-am întristat.
Zonele turistice clocoteau și colcăiau. Adunați împrejurul zăpezii, oamenii gemeau laolaltă într-un fel pe care și înainte îl lamentam, dar parcă mai abitir îmi părea acum. Dacă puii scăpați din coteț se împrăștie, oamenii scăpați din cotețe se adună. Niciun cod QR, nicio verificare a sănătății, doar ski-uri și sănii.
Parcangiul din Borșa e născut în Punjab. Visul lui, am aflat, e să ajungă în Canada la neamurile lui. Între timp stăpânește alveola ticsită de mașini de tot felul cărora le taie o chitanță, și le ia banii fix ca la București. Mă refer la preț, nu la chitanță.
Chemarea omătului e narcotică. Unde mai pui că, după doi ani de durere, majoritatea au voit a recupera, cât se poate, simțul normalității. Un fel de ”fie ce-o fi”. N-a mai contat precauția, n-a mai avut sens educația. Pe scurt, ferfeniță.
Ne-am dat și cu Mocănița, o nebunie cu aburi și vagoane încălzite la godin. Ceva gustare la plecare, ceva merinde la sosire, niște muzică la boxă, o horă improvizată și hurducănitul molcom la deal, la vale. Ce-ar fi omul fără munte? Că e tare frumos muntele fără om. Noi suntem un soi de boala naturii, dar a fost spectaculos să văd, sărman venit din sectorul 1 al Capitalei, că la capul Mocăniței aveau coșuri cu colectare separată. Ecologie și alta nu.
Cândva vom învăța.
Viața fără interes pentru boală, pandemie, sau COVID este deci perfect posibilă și, unii vor spune, chiar indicată. Încrâncenați zi și noapte, s-ar putea ca unii să rateze ziua când nu se mai întâmplă nimic. Nimic din direcția molimei. Nimic în direcția ei.
Dar toate lucrurile bune trebuie că au și-un sfârșit. Astfel că iacătă-mă-s înapoi, cu bune cu rele, ceea ce vă doresc și dumneavoastră”, a scris Gabriel Diaconu pe Facebook.
