La peste 100 de ani de la Marea Unire, structura etnică a României s-a schimbat radical. Recensămintele din 1930 și 2021 arată un declin dramatic al unor minorități istorice, pe fondul războaielor, politicilor comuniste și emigrării masive.
O Românie multietnică, aproape dispărută
La mai bine de un secol de la Marea Unire din 1918, România arată profund diferit din punct de vedere demografic. Structura etnică a populației s-a modificat radical, iar comparația dintre recensământul din 1930, singurul realizat în România Mare, și cel din 2021 scoate la iveală o ruptură istorică majoră. Minorități care numărau sute de mii sau chiar peste un milion de persoane au ajuns, în unele cazuri, la câteva zeci de mii sau aproape au dispărut.
Recensământul din decembrie 1930 consemna o Românie întregită cu peste 18 milioane de locuitori. Aproape 13 milioane se declarau români, însă diversitatea etnică era una remarcabilă. Maghiarii depășeau 1,4 milioane de persoane, germanii – sași și șvabi – se apropiau de 750.000, iar evreii reprezentau una dintre cele mai numeroase comunități, cu peste 720.000 de persoane, concentrate mai ales în Basarabia și Bucovina.
Populațiile slave, incluzând ucraineni, ruteni, ruși, bulgari, sârbi, croați, cehi, slovaci, sloveni și polonezi, însumau peste 1,5 milioane de oameni. Turcii, tătarii și găgăuzii erau aproape 300.000, romii depășeau 260.000, iar grecii erau peste 26.000. România interbelică era, așadar, un stat profund multietnic.
România de azi, o diversitate mult redusă
La recensământul din 2021, România mai avea puțin peste 19 milioane de locuitori, dintre care doar 16,6 milioane și-au declarat etnia. Structura populației arată însă o schimbare dramatică. Maghiarii rămân cea mai numeroasă minoritate, cu puțin peste un milion de persoane, reprezentând aproximativ 6% din populație. Romii sunt circa 570.000, ucrainenii aproximativ 46.000, germanii în jur de 23.000, iar turcii puțin peste 21.000.
Cea mai frapantă diferență apare în cazul comunității evreiești. De la peste 700.000 de persoane în 1930, numărul evreilor din România a ajuns la puțin peste 2.000 în 2021. Este una dintre cele mai abrupte prăbușiri demografice înregistrate de o minoritate din Europa Centrală și de Est.
Germanii, de la comunități compacte la dispariție aproape totală
În perioada interbelică, populația germană din România depășea 700.000 de persoane. Aproape jumătate erau șvabi dunăreni, concentrați în Banat și, într-o măsură mai mică, în zona Sătmarului. Cealaltă jumătate era reprezentată de sașii transilvăneni, urmași ai coloniștilor aduși în Evul Mediu de Regatul Ungar.
Al Doilea Război Mondial a marcat începutul declinului ireversibil al acestor comunități. Mii de germani au murit pe front, iar peste 100.000 au părăsit România în 1944, odată cu retragerea trupelor Germaniei naziste. În ianuarie 1945, la solicitarea lui Iosif Stalin, peste 70.000 de sași și șvabi au fost deportați în lagăre de muncă din Uniunea Sovietică. O parte dintre ei nu s-au mai întors niciodată.
Revenirea în țară nu a însemnat însă normalitate. În 1951, peste 40.000 de persoane din vestul României, inclusiv numeroși șvabi, au fost deportate în Bărăgan, în cadrul unei ample operațiuni de epurare a zonei de graniță cu Iugoslavia. Multe localități dominate de populația germană au fost practic desființate.
În anii ’70, când în România mai trăiau aproximativ 360.000 de germani, regimul Nicolae Ceaușescu a instituit un sistem prin care statul român „vindea” vize de emigrare Germaniei Federale. Potrivit cercetătorilor de la Biblioteca Congresului SUA, între 1978 și 1988, circa 11.000 de etnici germani plecau anual, în schimbul unor sume plătite de statul vest-german.
După 1990, exodul a devenit masiv. Dintr-o comunitate de aproximativ 120.000 de persoane, aproape 90.000 au plecat în primii ani de după Revoluție. Astăzi, comunitățile săsești și șvăbești mai supraviețuiesc simbolic în câteva localități și prin patrimoniul lăsat în urmă.
Comunitatea evreiască, distrusă de război și emigrare
Pentru evreii din România, declinul a fost și mai dramatic. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, regimul mareșalului Ion Antonescu a supus populația evreiască unei persecuții severe. Potrivit istoricilor, cel puțin 200.000 de evrei din Bucovina și Basarabia au fost deportați în Transnistria, unde zeci de mii au murit de foame, boală sau din cauza brutalităților.
După război, regimul comunist a continuat presiunile. Practicile religioase au fost restricționate, iar evreii care doreau să emigreze în Israel au fost hărțuiți sau arestați. Cu toate acestea, între 1948 și 1951, aproape 118.000 de evrei au părăsit România, iar între 1958 și 1964 alți 90.000. În 1966, populația evreiască ajunsese la doar 43.000 de persoane.
Până în 1988, numărul lor scăzuse la 20.000–25.000, majoritatea vârstnici, iar după 1990 declinul a continuat. Astăzi, în multe orașe au rămas doar sinagogile părăsite și cimitirele evreiești.
Maghiarii, o minoritate mai stabilă, dar afectată
Spre deosebire de germani și evrei, maghiarii au fost mai reticenți în a părăsi România comunistă. Deși politicile regimului Ceaușescu au afectat profund această comunitate, majoritatea a ales să rămână.
Una dintre cele mai contestate politici a fost programul de „sistematizare” a satelor, lansat în anii ’70. Oficial, scopul era eficientizarea agriculturii, însă în realitate proiectul amenința să distrugă mii de sate, inclusiv numeroase așezări maghiare și germane. Programul a fost perceput de minorități drept o tentativă de asimilare forțată și a atras critici dure din partea Occidentului.
