Opinie: Ziua în care ne amintim că iubim România

„Omul e singura creatură care refuză să fie ceea ce este”, spune Albert Camus. Eu aș restrânge sensul și aș zice că românul este omul care refuză să fie ceea ce este, omul care de multe ori își reneagă istoria, care și-ar închide mama sau bunica în casă, ca aceasta să nu meargă la vot, care îi etichetează drept proști și incompetenți pe toți cei care nu votează ca el, care simte românește de 1 Decembrie, dar în restul anului uită de pământul strămoșesc și de blajinitatea românească.

Trebuie să recunoaștem că suntem un popor care a înțeles și a aplicat greșit democrația. Ne-am obișnuit să criticăm și să distrugem, fără să clădim, fără să venim cu soluții. Ne-am obișnuit să aruncăm vina pe alții, pentru eșecurile noastre.

Vezi și Opinie: Vecinul lui Eminescu

Suntem țara unde „Nu ne-am născut în locul potrivit” a devenit hit. În urmă cu 101 ani, românii erau dornici să-și construiască un viitor împreună, pentru România Mare. Astăzi, la un secol distanță, românii aleargă peste tot prin lume pentru crearea propriului viitor. Sentimentul de iubire de patrie aproape că a dispărut și ne amintim de Țară doar de Ziua Națională.

În schimb, un puternic val de ură a acaparat România. Iar din ură nu s-a creat nimic, doar s-a distrus. Din ură au luat naștere comunismul și cele mai mare orori ale sale.

În cartea „Drumul Damascului”, de Doina Jela, torționarul Franț Țandără povestește cum a ajuns să comită prima crimă, cum prim-secretarul comunist al județului Vlașca, Pavel Ștefan, i-a spus: „Mă, tatăl tău ți-a stricat viitorul a doua oară, știi, o dată când te-a aruncat - noi te-am adus să te refacem - și a doua oară tatăl tău te-a distrus. Eu îți spun sigur, dacă ar fi fost tatăl meu, eu i-aș fi dat una în cap. Un asemenea tată e un om care nu știe ce vrea, și nu vrea viitorul copiilor, nici pentru el nu gîndește nimic, ți-a distrus viitorul”.

La îndemnul acestui Pavel Ștefan, Țandără avea să-și ucidă tatăl: „La orele 7 a izbucnit un scandal, care pot să vă documentez, dar vreau să fiu scurt, un scandal între mine și tata, din cauza concubinei, amenințând că să plec, m-a făcut bolșevic, pleacă de la mine, du-te dracu la partidul tău acolo, acolo ți-e oamenii tăi. I-am cerut căciulă, i-am cerut să-mi dea și mie ce mai era, era iarnă, era 7 decembrie, n-a vrut să-mi dea nimic. Nu premeditasem, nu era ceva premeditat, dar în scurt timp eu am ieșit afară și mi-am adus aminte, acest părinte m-a nenorocit, are dreptate tovarășul Pavel Ștefan, mai bine să-i dau în cap, unde m-oi duce pe urmă, m-oi duce, da' să termin o dată. Și în scurtul ăsta timp iau hotărîrea să-l ucid. M-am dus, am luat un topor, noi ne scandalizasem un pic, dar fără agresivitate. El iese afară din casă, era întuneric, nu aveam lumină electrică, el iese nepregătit, și-i dau ca un laș cu toporul în cap, îi dau două lovituri...”.

Între România anului 2019 și cea din anii 47-50 ai lui Franț Țandără, ura pare să fie singurul element comun. Așadar, aflați pe marginea prăpastiei, ar fi bine să învățăm din trecut, căci, după cum spunea marele Nicolae Iorga, „istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”.

La mulți ani, România! La mulți ani, dragi Români! Și nu uitați: Iubiți ROMÂNIA, iubiți-vă și frații, în fiecare zi!

Eugen DINU