Între 1952 și 1956, sovieticii au transformat satul Ștei din Bihor într-un oraș de 25.000 de locuitori. Blocuri, cinematografe, restaurante și uzine au apărut peste noapte, în timp ce uraniul din Băița lua drumul Moscovei.
Ștei, de la sat de „scărtăveți” la oraș strategic pentru URSS
În toamna anului 1952, în Depresiunea Beiușului, viața liniștită a localnicilor din Ștei a fost răsturnată complet. Satul cu 200 de case, cunoscut pentru culturile sale de varză și castraveți, urma să fie transformat într-un oraș construit după planurile Moscovei.
Timp de generații, oamenii din zonă trăiseră din agricultură. În piețele din Beiuș, Vașcău sau Arieșeni, erau strigați în glumă „scărtăveți”, poreclă devenită parte din identitatea locală. Până la începutul anilor ’50, Șteiul nu avea nici școală modernă, nici drumuri asfaltate. Totul s-a schimbat odată cu sosirea sovieticilor.
Toboșarul care a anunțat sfârșitul unei lumi
Profesorul Ioan Simedre, unul dintre martorii direcți ai acelor ani, își amintește momentul în care satul a aflat vestea: „Într-o duminică, toboșarul a bătut în toba satului și ne-a spus că pe locul grădinilor noastre se va ridica un mare oraș. Oamenii au încremenit. Unii nu credeau, alții plângeau. Ne-am adunat seară de seară la porți și ne întrebam ce o să fie cu noi.”
Câteva săptămâni mai târziu, un tren interminabil a ajuns în gară. Din vagoane au coborât sute de soldați sovietici, geologi, ingineri și muncitori. Satul Ștei, care până atunci trăia în ritmul anotimpurilor, devenea peste noapte un șantier uriaș.
Cum s-a construit orașul în doar patru ani
Între 1952 și 1956, rușii au ridicat în Bihor un oraș complet nou. Au apărut blocuri de locuințe, barăci pentru muncitori, un palat administrativ, cinci cinematografe, ringuri de dans, școli, magazine și un stadion. În total, peste 25.000 de oameni trăiau la finalul deceniului în Ștei, potrivit documentelor locale.
Orașul a fost proiectat integral la Moscova, motiv pentru care străzile au o simetrie perfectă, paralelă, cu bulevarde lungi și spații verzi largi. În centrul viitorului oraș, sovieticii au construit rapid restaurantul „Ardealul”, un local de elită rezervat exclusiv ofițerilor. În jurul acestuia s-au ridicat blocurile cu două etaje destinate ofițerilor superiori, amplasate pe strada Lenin (astăzi Republicii).
Uraniul, comoara secretă a Apusenilor
Motivul real al acestei investiții impresionante nu a fost nici urbanizarea, nici bunăstarea localnicilor. Zona Ștei – Băița era strategică pentru Uniunea Sovietică datorită zăcămintelor de uraniu descoperite în anii ’40.
În 1952, a fost înființat „Sovrom-Kwartit”, un departament româno-sovietic care se ocupa de exploatarea minereurilor radioactive. În doar un deceniu, peste 300.000 de tone de uraniu de cea mai bună calitate au fost extrase și expediate spre Moscova, prin Halmeu.
Transporturile erau continue: zilnic plecau două-trei garnituri de tren încărcate cu minereu prelucrat în morile de la Ștei. Rocile cu concentrație ridicată erau trimise cu avionul, de pe un aerodrom improvizat pe dealurile din estul localității.
Conform experților, cantitatea de uraniu extrasă în acei ani ar fi fost suficientă pentru a alimenta un reactor nuclear de dimensiunea celui de la Cernavodă timp de peste 300 de ani.
Viața sub ocupația sovietică
Pentru localnici, anii ’50 au fost o combinație de frică și fascinație. Rușii trăiau separat, în blocurile lor bine păzite, iar accesul populației române era strict interzis în anumite zone. Restaurantul „Ardealul” era păzit zi și noapte, iar petrecerile ofițerilor sovietici au rămas legendare.
„Erau oameni rezistenți la băutură, chefuri până în zori. Noi îi vedeam doar de la distanță”, povestește un fost locuitor. În schimb, românii trăiau modest, în blocuri de tip KD sau BW, locuințe verzi, inspirate din arhitectura germană.
Mii de muncitori români au venit din toate colțurile țării, atrași de salariile mari. Însă, după cum își amintesc localnicii, „cei mai mulți își lăsau banii în cârciumi, nu reușeau să pună nimic deoparte”.
Plecarea rușilor și declinul minelor
În 1960, trupele sovietice au părăsit orașul, iar exploatarea a trecut sub control românesc, însă într-un regim strict secret. Activitatea minieră a continuat până în anul 2000, când, prin Hotărâre de Guvern, mina a fost transformată în Depozit Național de Materiale Radioactive.
Din cei peste 6.000 de mineri care lucrau la apogeu, astăzi mai sunt activi doar 25. Singura activitate economică rămasă în zonă este extracția molibdenului, gestionată de companii private.
De la „Doctor Petru Groza” la Șteiul de azi
În ianuarie 1956, Șteiul a fost declarat oficial oraș, iar în 1958 a primit numele „Doctor Petru Groza”. După Revoluția din 1989, localitatea a revenit la vechea denumire.
În 1991, fostul prefect de Bihor, Vasile Blaga, a semnat decizia prin care foștii proprietari expropriați în anii ’50 au fost despăgubiți. Între timp, oamenii de afaceri Ioan și Viorel Micula au cumpărat majoritatea fabricilor și clădirilor construite în perioada sovietică.
Astăzi, peste 70% din populația activă a orașului lucrează în companiile fraților Micula, în timp ce ceilalți locuitori trăiesc din servicii sau agricultură.
Moștenirea unui oraș născut din uraniu
Șteiul este astăzi un oraș mic, dar plin de istorie. Sub străzile sale drepte și clădirile sovietice încă se simte pulsul unei epoci care a schimbat complet destinul locului.
De la satul de „scărtăveți” la orașul strategic al URSS, povestea Șteiului rămâne o lecție despre cât de repede poate fi rescrisă viața unui întreg popor atunci când interesele marilor puteri se întâlnesc cu liniștea unei văi transilvănene.
