Deşi pare o poveste inventată, pârtia de schi din Bucureşti chiar a existat. Avea nocturnă, o cabană în care se vindeau ţuică fiartă şi ceai şi chiar locuri speciale pentru cei care abia învăţau tainele acestui sport de iarnă.
Mini “staţiunea” a fost amenajată în 1933, românii fiind atraşi de sportul practicat în fiecare iarnă, la Sinaia, de către Familia Regală a României. Tinerii bucureşteni înfiinţaseră, cu doi ani înainte, chiar şi Federația Română de Schi, aceştia fiind nevoiţi să călătorească sute de kilometri până în Predeal, Păltiniș sau Poiana Soarelui (Poiana Brașov) pentru a se bucura de schi, ceea ce nu le era deloc la îndemână.
Aşa a luat naştere pârtia de pe Dealul Piscului, vechea groapă de gunoi a Bucureştiului, transformată în 1960 în ceea ce este astăzi Parcul Tineretului.
Pârtia de schi din București, un adevărat succes
Iubitorii sporturilor de iarnă se strângeau aici în fiecare sezon pentru a se bucura de dealurile din zona. “Staţiunea” a fost amenajată în timpul edilului Dem I. Dobrescu, supranumit “Primarul Târnăcop”, care a cerut să fie deschise aici trei pârtii pentru bucureşteni.
Preţul pentru acces era doar cât un bilet de tramvai, lucru ce a adunat şi mai mulţi pasionaţi, care aveau la dispoziţie şi o trambulină de sărituri cu schiurile. Era făcută din lemn şi arunca schiorii aproximativ 25 de metri.
“Într-o însorită dimineață, am vizitat pista de schi de pe dealul Cocioc, unde mulțimea schiorilor, veselia, antrenul și măiestria sportivilor, ne-au fost o dovadă că sportul acesta se poate practica și într-un decor citadin. Am mai avut ocazia să vorbim aici de locurile acestea, unde se află dealul Cocioc, la marginea unuia din cele mai originale cartiere ale Capitalei.
Aici se află, strânse laolaltă de mâna năstrușnică a destinului, cimitire, sanatorii, cârciumi vestite, saloane de dans, gropi de gunoi, terenuri elegante pentru sport și clădiri moderne. E aproape chintesența unui oraș, cu toate durerile și bucuriile sale! Aici vin, în fiecare după amiază, pasionații sportului de iarnă, care nu se pot deplasa la munte. Ce importanță are că, dincolo de imensa groapă cu gunoaie și stuf, peste care zăpada a pus un strat purificator de alb imaculat, se văd acoperișurile caselor, turlele bisericilor, acea aglomerație de clădiri care formează orașul.
La Cocioc, cu șase lei, cât este costul unui bilet de tramvai, poate toată lumea să-și satisfacă pasiunea pentru ski, și cu un dram de imaginație se poate adopta un decor, din care să dispară tot ce nu amintește muntele. Mișcarea, animația, e la fel de mare, ca pe orice pistă de la munte”, scria, în 1938, jurnalistul Jean Dedulescu de la “Ilustrațiunea Română”.
Staţiunea de schi din Bucureşti avea şi nocturnă
Cele trei pârtii aveau dificultăţi diferite: una pentru începători, una pentru grupa de perfecționare, și una pentru săniuță. Pentru a se bucura până seara târziu de acest sport, oficialii au montat chiar şi o nocturnă.
“Un aspect feeric la pista de ski, atunci când se lasă noaptea. De departe, din orașul întrezărit prin ceața serii, se văd aprinzându-se primele lumini, în căsuțele mici de mahala. Apoi se ridică spre cer, ca un incendiu uriaș, lumină mare a orașului. Reflectoarele puternice luminează pista de ski, pe care întârziații și pasionații o parcurg ca niște săgeți negre.
A sunat însă ora plecării. Tramvaiul cunoaște avalanșa unor oaspeți ciudați, pe cari locuitorii mahalalei îi privesc mirați. Sunt skiorii, cu costumele lor de munte, cu skiurile în spinare, cari se împrăștie spre casele lor”.
