Medicul psihiatru Gabriel Diaconu, consilier al ministrului Sănătății, Alexandru Rafila, a realizat o analiză a actualei situații conflictuale dintre Rusia și Ucraina: ”Suntem la câteva secunde de război. Nu pentru că lumea liberă dorește război. Și nu pentru că lumea liberă caută să anihileze Rusia. Cât pentru că, în varianta ei malignă, putinistă, Rusia continuă să-și abuzeze, de fapt, proprii cetățeni”.
”Nu bați în tobele războiului cu bețe diplomatice
Parte din formarea mea profesională, mulți ani în urmă, a inclus aceea de negociator al conflictelor inter-etnice, la Universitatea Sigmund Freud din Viena, cu profesorul Vamik Volkan. Volkan este unul dintre eroii mei, unul dintre aceia care au participat, în anii după căderea Cortinei de Fier, la negocierile privind retragerea trupelor rusești din țările baltice.
Nu era vorba doar de armată. Problema e oricând mai spinoasă de atât. Era vorba de legături intime sociale, de mici afaceriști. Era vorba de cupluri hibride, el sau ea rus cu parteneri lituanieni, sau estonieni. Odată rupte reperele trecutului, altfel de drame începeau să se petreacă. Mai mult, tonul conversației era de cele mai multe ori directiv, răstit și intransigent.
Este obligatoriu, înainte de orice negociere, să înțelegi cât mai bine ce vrea, dar ce vrea în mod autentic, fiecare parte.
Aici nu vorbim doar de domeniul manifest, rațional ori irațional nu contează, cât declarativ. Aici vorbim și de proiecția fantasmatică a dorinței, care se restrânge la satisfacerea unor altfel de nevoi: nevoia de apartenență, nevoia de fuziune, nevoia de dominație, nevoia de individuație/ separare, sancțiunea rănii de abandon șamd.
Acest al doilea domeniu, să îi spunem ”ulterior” (alte surse vorbesc de ”conținut latent” sau de ”meta-conținut) este principalul motiv pentru care negocierile, frecvent, eșuează. Este frecvent un alibi pentru război/ care poate la rândul său fi modelat pe baza reliefului fantasmei. Dar, cum ne-a ilustrat prin diverse exemple Vamik, poți înlesni re-stabilirea unei punți de conversație după ce ai discutat atent cu fiecare parte.
A cărei structură culturală, emoțională începi să o înțelegi, cu întregul ei arbore de conștiință.
Cu durerile ei, cu aspirațiile ei de glorie, cu traumele ei, dar și cu procesele ei de reparație, sau de restaurație, dar și cu momentul la care se află în existența ei abstractă.
Fapt este că năzuința unui neam, sau alcătuirea unei organizații doar în parte se regăsesc în mentalul imediat al oamenilor însărcinați să ducă greaua sarcină a tratativelor. Fără doar și poate că fiecare vin cu linii directoare. Au constrângeri. Au propria lor bucătărie de rezolvat înapoi acasă. Dar altfel rămân oameni. Iar oamenii au structuri psihice aparente, dar și inaparente.
Și, pe cât de mult sunt oamenii înclinați spre acțiuni sângeroase, spre juisanța vieții dar și a morții, pe atât de mult au empatie, înțelegere și dorință de pace, de tihnă, de cămin. Acestea sunt toate valori universale, și plecând de la ele găsești, oriunde te-ai duce pe glob, un loc, un rug împrejurul căruia să te aduni.
Diplomații sunt educați să consume, să înțeleagă culturile diverselor state, dar și regiuni geografice. Să dezvolte o intuiție mai mult decât educată asupra constructelor etnice, unde există o coerență între tradiții, limbă, habitat și ecosistem, dar și mitologie, psihologie, regulamente umane.
Pe de altă parte arhitecții războiului folosesc un cu totul alt etaj al funcționării. Prin definiție, ce caută orice arhitect de război e triumful. Iar dacă triumful nu se poate, atunci victoria.
Victoria, spuneam în altă parte, e ce rămâne pe câmpul de luptă după ce unii s-au luptat cu alții. Poate fi un fenomen marginal, poate rămâne chiar incertă. Dar e clar că în confruntarea dintre doi actori unul va câștiga, măcar că pierde mai puțin decât celălalt.
Triumful, pe de altă parte, este o emergență falică. Este defilarea în fața propriilor supuși cu prada de război, odată ce inamicul a fost obliterat. După care toți se vor înfrupta din roadele acestuia, și vor deveni, la rândul lor, triumfători.
E o promisiune rituală, o altă formă de antropofagie sacră, în care cel care-a adus triumful își re-cimentează statutul de zeu printre oameni.
Majoritatea țărilor au renunțat la astfel de organizări. Tradițiile vechi au fost lăsate în urmă, sau limitate parohiilor de diverse denominații.
Dar mai sunt încă state care favorizează astfel de magistrale, astfel de conexiuni între oameni. Regimurile autocrate, fie că sunt de inspirație teocrată sau laică, nu vor căuta niciodată – de fapt – victorii. Căci victoriile, aici, fac parte din cotidian, și din doctrină, dogmă și iluzia superiorității.
Regimurile autocrate vor căuta doar triumfuri.
Ori, când stai la masă cu cineva care asta își dorește, s-ar putea să ai o negociere foarte dificilă, dacă nu cumva imposibilă. Pentru că discuți, deodată, cu un mesager dintr-o altă lume, mult mai sângeroasă, feudală, și centrată pe intenția de-a consuma, nicidecum de-a duce tratative, sau să păstreze echilibrul.
Astfel se întâmplă, în ultimii ani, cu Rusia. Și astfel de om a devenit Vladimir Putin. Un tiran, până la urmă, un plutocrat care folosește un regim al terorii, poleită cu straturi democratice încât să lase iluzia modernității, sau a pluripartitismului, sau a respectării drepturilor individuale.
În lipsa unui triumf, și trebuie spus răspicat, orice altă soluție pentru Rusia lui Putin devine, automat, un eșec la Moscova. Acest nod gordian nu poate fi tăiat decât printr-o altfel de capitulare. Ori negocierea, și capitularea, sunt lucruri ocazional aflate la antipod.
Iacătă deci că, înafara războiului iminent, alternativa rămâne un conflict înghețat, de uzură, atât la nivelul retoricii dar și cât privește contactul, fricțiunea dintre culturi. Putin este un lider deja de anvergură faraonică în ce privește mersul lumii în zilele noastre. Ca el mai sunt câțiva, îi poți număra pe degete, care să fi atins atare longevitate, dar și crustă a ideologiei înghețate.
Drept urmare suntem la câteva secunde de război. Nu pentru că lumea liberă dorește război. Și nu pentru că lumea liberă caută să anihileze Rusia. Cât pentru că, în varianta ei malignă, putinistă, Rusia continuă să-și abuzeze, de fapt, proprii cetățeni, iar din interiorul ei, acolo unde curtea intimă se confundă cu ”spiritul poporului”, curtierii și Zeul decid încotro îi va purta destinul, către ”soluția finală”.”, a scris medicul psihiatru Gabriel Diaconu pe Facebook.
