Pe hărțile moderne, comuna Râmeț din Munții Trascău este doar un contur pierdut între curbe de nivel și coduri poștale. În realitate, e un loc în care timpul a obosit. Casele de lemn și pământ încă stau în picioare, acoperite cu paie sau țiglă veche, iar ulițele abrupte urcă tăcute către cer. Într-o duminică de martie, un grup de tineri din Sebeș, „Iubitorii de Munte Mühlbach”, au pornit din nou la drum, ca să le reamintească celor rămași acolo că n-au fost uitați.
La tanti Lucreția, în Valea Uzei
Prima oprire a fost la tanti Lucreția. Are 76 de ani și trăiește singură într-o casă din paiantă, fără curent electric. Stă acolo de zeci de ani. Fata ei e la Aiud, dar casa din Râmeț e „acasă”. Acolo a crescut, acolo se roagă, acolo a învățat să-și țină sufletul drept, chiar și în singurătate. În fața sobei, cu lemnele tăiate și aliniate la perete, tanti Lucreția râde. Zâmbește larg și se bucură de prezența vizitatorilor ca de o zi mare.
Tinerii i-au adus provizii. Au stat de vorbă, au ascultat povești vechi despre zăpezi care închideau lumea, despre oameni care nu mai sunt. Într-o clipă, casa s-a luminat fără să aibă electricitate, notează jurnalista Mondoc Adriana pe site-ul ziarulunirea.ro.
Un horn și o speranță
Puțin mai sus, pe coasta unui deal, o casă nu mai există. A ars în prag de Crăciun, mistuită de un incendiu pornit de la un scurtcircuit. În locul casei au rămas doi oameni bătrâni – 82 și 92 de ani – și un horn singuratic. De la drumul principal până la locul incendiului e o distanță mare, iar autospecialele pompierilor n-au putut urca până acolo. O anexă din gospodărie a fost salvată. Au izolat-o și acum trăiesc în ea, până când primăvara le va da din nou dreptul să spere.
Acolo vor reconstrui. Pentru că „acasă” nu e doar o clădire. E pământul pe care îl simți sub tălpi, dealul pe care-l știi cu ochii închiși, fântâna pe care o auzi din somn.
Prin cătunele goale
Pe drum, tinerii au trecut pe lângă case prăbușite, șuri uitate, gospodării încremenite. Nimeni nu mai locuiește acolo, dar căpițele de fân își țin gâtul întins spre cer, ca o amintire. Peisajul e de o frumusețe copleșitoare, dar pustiu. Doar câțiva oameni mai trăiesc în zonă. Oameni bătrâni, împăcați cu lipsurile, cu muntele, cu tăcerea.
Unii au 80, alții peste 90 de ani. Nu se tem de nimic. Se gospodăresc singuri, cu mâini noduroase și sufletul așezat. Copiii lor sunt departe. Biserica e la kilometri. Doctorul e doar o amintire. Dar trăiesc. Pentru că așa au făcut-o o viață întreagă.
Patru ore pentru o pâine
Într-un alt cătun, ascuns între dealuri, o familie tânără trăiește cu doi copii. Cel mare are 10 ani și stă la rude în satul vecin, ca să poată merge la școală. Cel mic, de 3 ani, aleargă liber pe lângă ogradă. Învață să trăiască cu urșii care coboară din pădure, cu mistreții care ajung aproape de casă, cu drumul care înseamnă patru ore pentru pâine și ulei.
Găinile cotcodăcesc, iar copilul fuge repede spre cuibar, ca să prindă oul înaintea cățelului. Acolo, viața are alte reguli. Și alți eroi.
Șase case, șase povești, șase lecții
Într-o zi întreagă, „Iubitorii de Munte Mühlbach” au ajuns la șase familii. Șase case, așezate pe șase dealuri. Au dus alimente, haine, dar mai ales au dus o vorbă bună. Un zâmbet. O prezență. În ochii celor vizitați a înflorit lumina, iar pentru câteva ore, singurătatea a făcut un pas înapoi.
Tinerii nu merg niciodată cu mâna goală. Așa cum se face la noi, la români. Dar ceea ce lasă în urmă nu se măsoară în lucruri, ci în emoții. Și în promisiunea că se vor întoarce.
