Domnule Președinte,
Stimați colegi,
România nu duce lipsă de resurse, nu duce lipsă de oameni capabili și, mai ales, nu duce lipsă de istorie. România duce lipsă de verticalitate și de asumarea valorilor străbune.
Trăim vremuri în care ni se spune că identitatea este negociabilă, că valorile sunt depășite, iar credința trebuie împinsă în colțul rușinii. Ni se spune că progresul începe acolo unde tradiția se sfârșește.
Poporul român nu s-a ținut laolaltă prin frică, ci prin credință. Biserica nu a fost doar zid, ci adăpost pentru păstrarea identității noastre românești. Când instituțiile au eșuat, credința a rămas ca un scut împotriva celor care voiau ca granițele noastre să fie dărâmate.
Renașterea națională nu înseamnă întoarcere în trecut, ci reîntoarcere la adevăr. Înseamnă să ne amintim cine suntem, înainte să ni se spună cine ar trebui să fim. Înseamnă să avem curajul de a spune că o națiune fără repere morale este o națiune vulnerabilă, ușor de manipulat și ușor de dezbinat.
Credința nu ne separă, așa cum ni se repetă obsesiv. Credința ne unește și ne învață ce înseamnă responsabilitatea și respectul pentru viață, pentru familie, pentru muncă și pentru sacrificiu. Ne învață că libertatea nu este absența regulilor, ci asumarea lor.
România are nevoie de lideri care să nu-și ceară scuze pentru valorile lor și de conducători care să nu-și bată joc de rădăcinile care stau la baza națiunii.
Nu putem construi viitorul pe dispreț față de ceea ce ne-a ținut în picioare secole la rând. Nu putem cere unitate, în timp ce demolăm simbolurile care au creat-o. Nu putem vorbi despre suveranitate, dacă ne rușinăm de sufletul acestui popor.
Renașterea națională prin credință este un angajament față de cei care au murit pentru ca noi să fim aici și față de cei care vin după noi și au dreptul la o Românie cu coloană vertebrală.
Astăzi, România are de ales între a fi o țară care își cere voie să existe sau o națiune care știe cine este și merge înainte cu fruntea sus.
Vă mulțumesc!
