România are peste 75.000 de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate, potrivit datelor oficiale. Fenomenul creează o ruptură socială tot mai profundă, în care părinții rămași acasă trăiesc prin ecrane, apeluri video și promisiunea revederii.
O realitate invizibilă, dar masivă
În România există o categorie întreagă de oameni pentru care viața de familie se consumă prin ecrane. Părinți care stau la masă singuri, care își ajută copiii la teme prin video call, care pun telefonul lângă farfurie ca să simtă că sunt împreună. Fenomenul, numit tot mai des „Sindromul copilului plecat”, descrie ruptura provocată de migrația masivă a românilor către alte state europene.
Potrivit datelor centralizate de Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului, în România trăiesc peste 75.000 de minori cu cel puțin un părinte la muncă în străinătate. Numărul real este însă mai mare. Organizațiile neguvernamentale susțin că multe familii nu raportează situația către autorități, fie din neîncredere, fie pentru că nu își consideră copiii „în grija statului”, ci doar într-o absență temporară a părintelui.
În spatele cifrelor, însă, există povești de viață. În sate, orașe mici și cartiere periferice, un adult duce greul familiei, iar celălalt apare doar prin mesaje, fotografii sau apeluri video.
Părinții care trăiesc între două lumi
Pentru mii de familii, viața se împarte între dorința de a asigura un trai mai bun copiilor și suferința separării. Mamele și tații rămași acasă devin totul: părinți, bunici, educatori, suport emoțional. Își cresc copiii cu telefonul în buzunar, așteptând mesaje din Italia, Spania, Germania sau Marea Britanie.
Legătura emoțională se redimensionează. Unii părinți vorbesc cu copilul prin telefon mai des decât vorbesc față în față. E o combinație dureroasă între prezență tehnologică și absență fizică. A devenit normal ca un copil să adoarmă seara cu telefonul sprijinit de pernă, ascultând vocea părintelui aflat la mii de kilometri distanță.
În multe familii, weekendul nu mai înseamnă timp liber, ci timp pentru apeluri video. Părintele plecat încearcă să suplinească lipsa prin daruri și atenție digitală. Părintele rămas acasă gestionează crize, teme, controale medicale, probleme emoționale și uneori chiar reacțiile de respingere ale copilului.
Cum se manifestă sindromul copilului care a rămas singur
Sindromul copilului rămas singur apare atunci când absența părintelui transformă copilul într-un adult prea devreme. În unele situații, copiii își asumă roluri nefirești, devin protectori, își ascund problemele și au dificultăți în a-și exprima emoțiile. Pentru profesori, se vede imediat diferența: copilul devine fie hipermatur, fie interiorizat, fie instabil.
În același timp, părintele rămas în țară își construiește identitatea între două funcții: cel care are grijă de copil și cel care trebuie să îl protejeze de absența celuilalt. Nu este vorba doar despre stres emoțional, ci și despre o presiune logistică uriașă. Programul zilnic devine un maraton: muncă, casă, copil, sarcini gospodărești. Iar la finalul zilei, telefonul devine singurul punct de contact cu partenerul.
Ce se întâmplă cu părintele plecat
Persoana aflată la muncă în străinătate trăiește o ruptură similară, dar oglindită. Mulți muncesc în condiții grele, pe salarii decente, dar insuficiente pentru a renunța la sacrificiul plecării. Singurele momente de liniște sunt duminicile pe video, în care încearcă să nu arate oboseala sau dorul.
Specialiștii vorbesc despre „vinovăția migrantului”, o stare constantă de culpabilitate față de copilul rămas acasă. Părintele plecat are impresia că nu oferă destul. Părintele rămas acasă simte că duce totul singur. Copilul ajunge prins între două lumi care se iubesc, dar nu se întâlnesc.
Școala și comunitatea, prinse la mijloc
Profesorii spun că recunosc imediat copiii cu părinți plecați. Au rezultate fluctuante, sunt retrași sau, din contră, explozivi. Unii nu au probleme academice, ci emoționale. Sistemul școlar nu are un protocol clar pentru ei, iar resursele de consiliere psihologică sunt mici. În multe școli, un singur psiholog are în grijă sute de elevi.
Comunitățile locale nu sunt pregătite pentru aceste rupturi familiale. În orașele mari fenomenul e filtrat prin servicii sociale, dar în sate și comune, copiii sunt adesea lăsați în grija bunicilor sau a unor rude care nu au resursele necesare.
Ecranele devin mijlocul de supraviețuire emoțională
Apelurile video sunt pilonul relațiilor la distanță. Părinții le folosesc pentru teme, pentru a verifica dacă copilul a mâncat, pentru a vedea cum arată camera, pentru a ține legătura cu profesorii sau pentru a participa, de la distanță, la momente importante.
În multe familii, smartphone-ul devine un fel de hub emoțional. Copilul îl vede pe părinte zilnic, aude vocea, primește sfaturi, dar nu simte apropierea fizică. Este o conexiune completă și, în același timp, incompletă. Tehnologia acoperă distanța, dar nu poate înlocui contactul real.
Psihologii avertizează că acest tip de relație creează goluri emoționale care se resimt în adolescență și chiar în viața adultă.
Uneori, reacomodarea dintre copil și părinte este imposibilă
Motivul principal este economic. Diferența dintre salariile din vestul Europei și veniturile din România rămâne mare. Există familii în care banii trimiși lunar reprezintă singura modalitate de supraviețuire. Există și cazuri în care părintele plecat se teme să se întoarcă pentru că nu ar putea susține același nivel de trai al familiei.
În alte situații, părintele și copilul se distanțează atât de mult emoțional încât reacomodarea devine dificilă. Unii părinți spun că, după ani de separare, copiii îi percep mai degrabă ca pe rude îndepărtate decât ca pe figuri centrale ale familiei.
România a devenit țara unde există două lumi
Fenomenul migrației nu este nou, dar consecințele sale emoționale devin tot mai vizibile. România are milioane de cetățeni în afara țării și sute de mii de familii împărțite între două destinații. În timp ce statul promite programe de reintegrare, susținere psihologică și servicii sociale, sprijinul real este insuficient.
Bisericile, școlile, ONG-urile și comunitățile locale intervin adesea acolo unde sistemul public nu reușește. Fenomenul rămâne însă unul profund uman: părinți singuri, copii care cresc pe video call și familii destrămate temporar într-un efort disperat de a supraviețui economic.
