Tot mai mulți tineri români pleacă, rămân și își construiesc viitorul definitiv în afara țării. Studiile Eurofound, analizele sociologice IRES și cercetările recente privind migrația de revenire arată un lucru clar: dorința de întoarcere scade, iar România pierde capital uman tânăr, educat și activ profesional. Fenomenul are cauze economice, dar și morale – neîncredere în stat, lipsă de perspectivă și respingerea ideii de „întoarcere la nesiguranță”.
Povestea standard nu mai e „plec și mă întorc”. E „plec și rămân”
Emigrația românească nu mai e doar val economic, cum a fost după 2007. A devenit infrastructură de viață. Pentru mulți tineri, „afara” nu mai este proiect provizoriu. Este noul acasă.
Datele recente despre tinerii români arată că emigrarea nu mai e doar un plan, ci o opțiune de stabilire definitivă. Peste jumătate dintre tinerii din România declară că își doresc să plece să lucreze sau să trăiască în altă țară pentru o perioadă de cel puțin șase luni, potrivit analizelor sociologice publicate în ianuarie 2025 pe baza cercetărilor despre intenția de migrație a tinerilor. Aproximativ 8% spun că dorința lor de a pleca este „foarte puternică”, iar aproape unul din cinci afirmă că vrea „să plece mult sau foarte mult”, reiese din lucrarea semnată de Popescu Anamaria și care poate fi găsită pe wseas.com
Eurofound și studiile de tineret la nivel național surprind același tipar: generațiile sub 30 de ani văd migrația ca un proces firesc de maturizare, nu ca pe o excepție. Aproape o treime dintre tinerii români au trăit deja cel puțin șase luni în afara țării. Mulți dintre ei au lucrat legal, pe contracte, în piețe salariale unde venitul pe oră depășește de câteva ori salariul minim din România.
Acești tineri nu mai vorbesc despre „străinătate” ca despre un exil. Vorbesc despre „merg la jobul meu”. România rămâne familie, dar nu mai e centru de greutate.
De ce pleacă? Răspuns cinic: banii. Răspuns real: banii + demnitatea
Cercetarea asupra intențiilor de emigrare la tinerii români arată același lucru indiferent de regiune: motivația #1 rămâne economică. Diferența de venit între România și Vest rămâne un motor de ieșire. Analiza publicată în 2025 asupra factorilor care împing românii să plece permanent din țară spune limpede că „disparitatea economică față de statele Uniunii Europene este principalul determinant al emigrării permanente”. Cu cât salariul mediu din țările-țintă este mai mare, cu atât plecarea devine mai probabilă.
Modelul statistic prezentat în studiu arată că salariul mediu din statele vest-europene și nivelul de cost al vieții din România (inflația internă) explică, împreună, peste 90% din variația plecărilor permanente în perioada 2007–2023. Cu alte cuvinte, nu vorbim doar despre „vreau mai mulți bani”, ci despre „nu mai pot să rămân pe un venit care nu ține pasul cu scumpirile”.
Dar există și un al doilea strat, care nu e pur financiar: lipsa de încredere în stat.
IRES a măsurat constant nivelul de satisfacție cu viața cotidiană. La finalul lui 2024, doar puțin peste jumătate dintre români spuneau că sunt „mulțumiți de felul în care trăiesc”. Aproape un sfert erau „destul de nemulțumiți”, iar aproape unul din cinci spunea că e „foarte nemulțumit”. Proporția nemulțumiților a crescut față de 2023.
Când intri pe detaliu generațional, apare fisura: mulți tineri declară că nu cred că România le va oferi condiții decente pe termen scurt. Asta nu înseamnă doar salariu. Înseamnă încredere în spitale, în școli, în administrație. Asta înseamnă demnitate. Dacă nu ai demnitate aici, o cauți în altă parte.
Aici se vede fisura politică: tinerii activi, educați, mobili, cu limbi străine și experiență profesională exportabilă sunt exact cei care devin mobili global. România pierde tocmai cohorta cu putere economică viitoare.
„Nu mă mai întorc”. Ce spun cei deja plecați
În ultimii ani, discursul public al diasporei românești s-a schimbat. Înainte de pandemie, povestea standard era: „stau câțiva ani, strâng niște bani, poate mă întorc”. După pandemie și după crizele suprapuse (inflație, costul locuirii, instabilitate politică), discursul s-a mutat spre definitiv.
Români din Marea Britanie, Germania, Italia, Spania spun public, în interviuri, același lucru: nu se mai întorc pentru a „repara România”, nu se mai întorc „să pună umărul”, nu se mai întorc „că e greu acasă fără noi”. Acest tip de motivație civică s-a erodat.
Un angajat român din sistemul medical din Italia explica recent într-un interviu că nu mai vede România ca variantă profesională „nici măcar la pensie”, pentru că „nu vreau să-mi pierd sănătatea în spitale care cedează, doar ca să fiu aproape de rude”.
Un IT-ist din Olanda a spus că „m-am obișnuit să nu-mi fie frică de administrație”, iar o familie stabilită în Spania declara că „nu mai suntem diaspora, suntem rezidenți aici, copiii sunt deja la școală aici”. Aceste poziții sunt recurente în declarațiile publice ale românilor stabiliți de peste cinci ani în străinătate, în special familii tinere cu copii mici – exact categoria cu cea mai mică probabilitate de întoarcere.
Cercetările despre migrația de revenire susțin aceeași idee structurală: întoarcerea nu mai este normă. Un studiu din 2025 privind migrația de revenire arată că decizia de a reveni în România apare „mai ales din motive non-economice” (îngrijirea părinților, stres familial, epuizare psihologică), nu din percepția că statul român oferă oportunități mai bune. Pentru o mare parte dintre cei care totuși s-au întors, revenirea este temporară sau incompletă: unii oscilează între țară și străinătate, fără să-și reancoreze viața în România.
Tradus sec: nu mai e „vin acasă pentru că s-a făcut mai bine acasă”. E „vin acasă doar dacă mă obligă viața”.
Datele reci. Diaspora este deja o parte din populația activă, nu o anexă
România are una dintre cele mai mari diaspora din Uniunea Europeană raportat la populație activă. Aproape 20% din populația de vârstă de muncă a României trăiește și lucrează în afara țării, potrivit unei evaluări publicate în vara lui 2025 în analiza OECD privind piața muncii și politicile sociale. Organizația notează că România „nu are încă o strategie coerentă de repatriere a forței de muncă și nu oferă un mecanism clar pentru reintegrarea profesională a celor care ar vrea să se întoarcă”.
OECD subliniază că România, spre deosebire de alte state est-europene care au pierdut populație masivă după aderarea la UE, „nu are un portal unic” care să explice românilor din străinătate ce opțiuni concrete au dacă revin: recunoașterea calificărilor, facilități fiscale temporare, scheme de reintegrare pentru antreprenori sau pentru personal medical.
Cu alte cuvinte, statul român vrea să-i păstreze „conectați cultural”, le trimite mesaje de identitate, dar nu le oferă instrumente reale de întoarcere economică. Mesajul e: „nu uitați de România”. Răspunsul e: „bine, dar România ce face pentru mine dacă vin?”
Aici apare ruptura strategică. Fără oferte reale, diaspora rămâne diaspora. Nu devine din nou populație rezidentă.
Tinerii care pleacă sunt exact cei de care România are nevoie
Cine sunt cei care pleacă sau vor să plece? Nu sunt „asistații”. Nu sunt „cei care fug de muncă”. Cifrele contrazic clișeul.
Studiile sociologice pe populația tânără arată că cei cu dorință ridicată de emigrare sunt adesea cei care deja lucrează sau sunt foarte aproape de intrarea pe piața muncii cu calificare. Aproape jumătate dintre tinerii români au deja un loc de muncă stabil, majoritatea cu contract pe perioadă nedeterminată. Aproape o treime dintre tineri au trăit deja în altă țară cel puțin șase luni – ceea ce înseamnă că știu cum arată un contract de muncă european, știu cât costă chiria într-un oraș vest-european, știu ce înseamnă servicii publice funcționale.
Aceasta e partea complicată pentru România: nu își exportă „excesul”. Își exportă resursa.
Eurofound arată că intenția de plecare este mai mare în rândul tinerilor din zone rurale sau din regiuni cu oportunități economice reduse (Nord-Est, Sud-Vest). Pentru acești tineri, migrația nu este o aventură, ci o soluție. Mulți spun că vor să se mute „în următorii doi ani” sau „în următorii cinci ani”, ceea ce arată planificare, nu fugă. Doar 8% dintre tineri declară că vor să plece „în următoarele șase luni”, adică imediat.
Din nou, asta nu e migrație disperată. Este migrație calculată.
Ce rămâne acasă când nu se mai întorc
Efectul acestui fenomen nu e doar demografic, e structural.
Forță de muncă. România intră într-o combinație periculoasă: populație activă în scădere și tineri care nu se mai văd aici peste cinci ani. OECD avertizează că România are nevoie urgentă de politici de reatragere a diasporei tocmai pentru a compensa îmbătrânirea populației și scăderea cohortelor tinere.
Natalitate. Mulți dintre copiii „românilor” nu se mai nasc în România. Se nasc în Italia, Spania, Marea Britanie, Germania. Copiii cresc deja cu cetățenie dublă, în școli locale, în sisteme de sănătate locale. Acolo vor rămâne. Ceea ce România numește „diaspora românească” devine, de fapt, generația născută în altă parte care nu va avea niciodată memorie directă a vieții în România.
Contractul social. Când cei mai activi dintre cetățeni nu mai cred că schimbarea se poate face „din interior”, legitimitatea politică internă se fisurează. Asta se vede în neîncrederea față de instituții și în discursul „nu se schimbă nimic”, măsurat constant de IRES: foarte puțini români cred că deciziile politice le îmbunătățesc viața.
În traducere nemiloasă: România începe să funcționeze ca o țară care își externalizează viitorul productiv.
Nu e exodul creierelor. E mutarea centrului de viață
Datele oficiale ne obligă să schimbăm limbajul. Nu mai este doar „brain drain”, expresia clasică pentru plecarea oamenilor cu studii. E o migrație de stabilire, cu casă, școală, copil, credit, asigurare medicală.
Tinerii români care pleacă astăzi nu mai cred că se vor întoarce după ce „pun niște bani deoparte”. Mulți spun „nu mă mai întorc deloc”, iar studiile despre migrația de revenire arată că întoarcerea apare, când apare, mai ales din motive personale și de îngrijire familială, nu pentru că România devine brusc mai atractivă economic.
Eurofound observă că aproape jumătate dintre tinerii români declară că nu intenționează să plece deloc. Asta înseamnă că țara nu este complet abandonată. Dar jumătatea care vrea să plece sau se gândește serios să plece este, în general, exact jumătatea cea mai mobilă, cea mai adaptabilă și cea mai bancabilă economic.
Aceasta este generația „fără țară” din titlu. Nu pentru că nu are pașaport, ci pentru că nu mai leagă identitatea de statutul de rezident în România. Țara devine afectivă, nu funcțională. România rămâne locul părinților. Viața lor e altundeva.
