Rănit grav în cel de-Al Doilea Război Mondial, Ioan Loghin are și astăzi schije rămase în corp.
„Cu rănile din război s-a obișnuit, iar schijele rămase în corp au devenit parte din viața lui. Pielea îmbătrânită și transparentă pe alocuri, scoate la lumină vene groase vizibile, dar și aceste dovezi ale suferinței: pe picior, în mai multe locuri, la degetul mic de la o mână, pe braț, în vreo trei locuri, pe umăr și coaste. Se pare că doctorul i-a scos schijele de la picioare și i-a tratat rănile, dar resturile de bombă, care i-au atins corpul, au rămas acolo.
Undeva pe deal, la marginea satului Fărău, locuiește veteranul de război Ioan Loghin, 102 ani împliniți chiar ieri pe 1 mai.
La vârsta aceasta își îngrijește soția, de 95 ani, aflată pe pat, paralizată de 13 ani. Femeia are Alzheimer, nu îl recunoaște și îi sărută mâna de fiecare dată când e lângă ea, mulțumindu-i, ca unui străin, că o îngrijește.
Sănătate, moș Loghin!
Întreaga poveste a veteranului nostru o puteți afla aici: https://veteraniiromaniei.mapn.ro/campaign2023_veterans
Text: dr. Petruța Pop
Foto: Ionuț Văidean”, se precizează pe pagina de Facebook a Ministerului Apărării.
Ioan Loghin nu a crezut că va mai merge vreodată
„A fost încorporat la Batalionul 5 Vânători de Munte din Abrud și a ajuns până în Cecenia. În urma unui atac al partizanilor ruși, a fost grav rănit la picioare, în Crimeea. A fost abandonat de camarazii săi în groapa în care se refugiaseră și unde au fost atacați ulterior. Povestește el că era o zi călduroasă, nimeni nu era în jurul lui și îi era foarte sete.
Picioarele ciuruite erau întoarse invers, în spate, cu tot cu bocanci. A stat acolo inert până spre seară. De sete și având dureri insuportabile, simțea cum i se usucă trupul și că moare. Armata, povestește el, aduna noaptea în niște camioane morții și, eventual, și răniții.
Așa au dat de el, mai mult mort decât viu. A fost pus deasupra morților. În noapte aceea, a fost operat într-un spital improvizat, fiind anesteziat cu morfină. Recuperarea a durat vreo cinci luni, în spitale din Crimeea, Corabia și Caracal, în funcție de cum rușii se apropiau.
A îndurat chinuri inimaginabile până s-a vindecat. Nu a crezut vreodată că va mai putea umbla. De fapt, se aștepta să-i fie amputate picioarele, mai ales că mult timp tratamentul nu avea efect. Acasă s-a întors cu greu, din cauza lipsei transporturilor, liniile de cale ferată fiind distruse de armata germană.
Ajunge în halta din Unirea, sus, urcat pe o locomotivă, nefiind vagoane disponibile, iar de acolo, pe jos, acasă la Fărău, unde îl asteptau frații mai mici, în număr de unsprezece, și mama, tatăl său decedând înainte de război la vârsta de 50 de ani”, precizaeză veteraniiromaniei.mapn.ro.
