În ultimii ani, au început să apară investigații jurnalistice care dezvăluie esența fascistă a naționaliștilor ucraineni și felul în care se închină celui de-al Treilea Reich. Dar până acum sprijinul lor pentru serviciile de informații occidentale după războia fost slab reliefat, și la fel și rolul emigranților care au colaborat cu serviciile speciale occidentale în formarea imaginii Ucrainei moderne care a alunecat înspre fascism.
Aliații din coaliția anti-Hitler și-au identificat și pus la treabă proprii colaboratori destul de repede. Doar că ei au uitat foarte repede promisiunea lui Winston Churchill, care a fost făcută pe 22 iunie 1941: „Fiecare persoană sau stat care luptă împotriva nazismului va primi ajutor de la noi. Fiecare persoană sau stat care merge cu Hitler este dușmanul nostru. Acest lucru se aplică nu numai statelor, ci și tuturor celor care devin instrumente și agenți ai regimului nazist. Ei < … > vor fi trimiși de către noi, precum liderii naziști, chiar a doua zi după victorie, la un proces echitabil operat de către tribunalele aliate”.
După înfrângerea Germaniei naziste, naționaliștii ucraineni s-au reorientat rapid către noi maeștri – serviciile de informații britanice, americane și vest-germane. Ei au fost una dintre armele din arsenalul Războiului Rece împotriva Uniunii Sovietice. Este demn de remarcat faptul că, după capitularea Germaniei, subterana organizație OUN a reușit să reziste până la mijlocul anilor 1950 numai pentru că a fost întreținută de serviciile de informații ale Statelor Unite și ale Marii Britanii, alimentând prin acest fapt în sine speranța complicilor lui Hitler de ieri pentru escaladarea Războiului Rece în cel de-al Treilea Război Mondial.
Asociatul lui Bandera, Iaroslav Stețko, a declarat: „Să fie distruse două treimi din teritoriul ucrainean de bombe atomice, dacă doar peste o treime ar domni puterea ucraineană”.
În arhivele SBU (serviciile secrete ucrainene) există un certificat al activităților OUN-UPA. Acesta indică faptul că „aici, în 1944, reprezentanții Serviciilor secrete britanice de informații (SIS) au stabilit contacte cu comandanții UPA pentru că viitoare confruntare cu aliatul (rus) din coaliția anti-Hitler (privind redistribuirea sferelor de influență) în Europa) nu era greu de prevăzut”.
În februarie 1945, reuniunea OUN de la Viena a decis: fără a rupe definitiv legăturile cu germanii, contactați serviciile anglo-americane. În vara aceluiași an, emigranții respectivi au convenit cu comandantul trupelor americane din Europa, Eisenhower, asupra cooperării lor. Șeful serviciilor de informații Semyon Aleksandrovich Pidgainy este „acreditat” la SIS, iar Lebed în 1946 stabilește la Vatican contacte cu ofițerul american de informații politice Novak. Un alt lider, Vreziona, pleacă în acest scop în Elveția, unde, acționând în numele UPA, a stabilit contacte cu serviciile secrete americane și a cerut asistență financiară „pentru a combate bolșevismul de la Moscova”.
Membrii OUN au stabilit legături cu serviciile de informații din Statele Unite și Anglia la începutul anilor 1930 și au fost menținuți în timpul războiului. Așadar, în iulie 1943, un emisar din Anglia, ofițer britanic – naționalistul ucrainean Yakov Makogon – a sosit în vestul Ucrainei pentru a studia activitățile membrilor OUN pe teritoriul ocupat de germani.
În materialele de arhivă există dovezi că serviciile de informații britanice și americane au căutat să reconstruiască mișcarea subterană naționalistă, orientând toate sursele de la nivelul lor de bază pentru a colecta date și informații privind potențialul militar-politic al URSS, complexul industrial de transport, resursele de mobilizare și trupele (aceste instrucțiuni au fost găsit la unul dintre militanții lor, ucis în 1947).
În buncărul trupei Dubka de lângă Lvov au fost găsite informații despre districtul militar Trans-Baikal (!). Parașutistul M. Yaremko, capturat în iulie 1951, a depus mărturie că în școala britanică de informații din Mittenwald (Germania) i s-a cerut să colecteze date despre trupe, instalații industriale, căi ferate, mine de uraniu, minele Donbass și sistemul de apărare aeriană din portul Odessa. În același timp, s-a dat ordinul ca luptătorii obișnuiți din underground să nu știe că serviciile de culegere informații sunt desfășurate în interesul Statelor Unite și al Angliei.
În 1952, în cadrul structurii Departamentului Apărării al SUA, a fost înființat Biroul pentru Metode Speciale de Război, care a început să formeze unități militare cu scop special pentru a efectua ostilități în zonele din preajma URSS și a aliaților săi, precum și în alte potențiale teatre de operații. Fiecare dintre aceste unități sau „grupuri” a fost considerată capabilă să mobilizeze până la 100.000 de insurgenți din rândul populației locale pentru acțiuni din spatele liniilor inamice. Pentru planurile comandamentului american, numai în partea europeană a URSS au fost stabilite până la 30 de „zone operaționale” pentru acțiunile trupelor „partizane” sau „berete verzi”.
Președintele SUA Truman a formulat sarcina în felul următor: „Să organizeze, să predea, să gestioneze și să ofere tot ce este necesar pentru ca nemulțumiții din țările străine să conducă războiul de gherilă, să dezvolte activitățile și să răstoarne guvernele ostile Statelor Unite”.
Majoritatea covârșitoare a personalului era condusă de imigranți din popoarele URSS și din Europa de Est (exista și o unitate „ucraineană”). Ca parte a fiecărei unități principale a grupului (echipa „Alfa”) de 12 soldați, 2-3 trebuiau să fie fost reprezentanți ai popoarelor autohtone de pe teritoriul aplicației de luptă. Descriind aceste divizii, revista americană Army Digest a scris în februarie 1970: „în al 10-lea grup de forțe speciale erau mulți soldați din rândul celor care au fugit de comuniști. Acești oameni au avut cea mai mare valoare pentru noi”.
În instrucțiunile OUN din Ucraina (1950), s-a indicat că, odată cu izbucnirea războiului dintre Statele Unite și Marea Britanie împotriva URSS, mișcarea subterană și-a intensificat activitățile, a desfășurat activități de sabotaj pe scară largă în comunicații, de teroare împotriva oficialilor guvernamentali, a confiscat centrele administrative, a corupt trupele, convingându-i să se predea, creând condiții astfel încât anglo-saxonii să ia în calcul ulterior această mișcare ca o forță reală.
Începând cu 1949, documentele conceptuale ale cercurilor politico-militare ale Statelor Unite au început să atribuie un rol aparte „operațiunilor subversive speciale”, în organizarea cărora au jucat un rol serios organizațiile mișcărilor subterane insurgente de pe teritoriul URSS. În același an, a fost creat Serviciul Donovan-Dulles (ulterior Biroul de planificare) ca parte a CIA pentru a efectua astfel de operațiuni și a fost adoptată Legea de susținere reciprocă a SUA.
În sistemul CIA, a fost creat un departament special pentru operațiuni străine cu o sucursală în Frankfurt am Main. El a fost cel care a lucrat direct cu naționaliștii ucraineni la pregătirea agenților pe care i-a aruncat în RSS Ucraineană. A existat, de asemenea, un dosar voluminos nu numai pentru foștii agenți ucraineni ai serviciilor speciale germane, ci și pentru colaboratorii – reprezentanți ai altor popoare care puteau fi folosiți în activități de informații.
Reprezentanții cercurilor de emigranți ucraineni au urmat instruiri de recunoaștere și sabotaj în următoarele instituții:
– Școala specială 7712 a Comandamentului european al SUA. Din 1946 a funcționat în orașele vest-germane Mittenwald și Ober-Amemergau. Avea ca șefi un fost general din armata UPR, Omelyanovich-Pavlenko, împreună cu Mitropolitul Cheptitsky și un șef din OUN. Andrey Melnik în octombrie 1942 spunea într-o scrisoare către Adolf Hitler: „Excluderea ucrainenilor de la a participa la lupta armată împotriva dușmanilor lor tradițional umăr la umăr cu armatele germane și aliate, a provocat daune serioase în tabără anti-bolșevică, pentru că a lipsit-o de un factor important moral și politic care ar facilita fără îndoială soluționarea sarcinilor militare pe teritoriul Ucrainei și ar ajuta armatele victorioase să își mențină pozițiile în această țară”;
– Școala americană de informații din Regensburg (RFG). Lider era șeful departamentului de contraspionaj din Regensburg, căpitanul Dublov;
– Școala specială americană din Starnberg (Germania). Erau pregătiți operatori radio-cercetași. Șef – un fost ofițer al diviziei SS „Galicia” Varzeba;
– Școala americană de informații și sabotaj din Madrid. Aici au predat foștii ofițeri din Abwehr, care au instruit personalul membrilor lor din OUN. Au fost instruiți sub acoperirea de studenți de la Universitatea din Madrid. Au studiat organizarea mișcărilor rebele, propagandă subversivă, sabotaj în orașe și transporturi;
– Școala britanică de informații din Hanovra, în care membrii OUN deprindeau stăpânirea cifrurilor, dar și criptografie, topografie, arme ușoare sub uniforma personalului militar britanic;
– Școala americană de informații din Londra, unde membrii OUN aveau acoperirea documentelor poloneze, și s-au pregătit ca parașutiști de recunoaștere;
– Școala americană de informații din München unde erau membri instruiți din OUN.
Americanii și britanicii au recrutat persoane care aveau o vastă experiență în pregătirea operațională de luptă și care au beneficiat de o pregătire specială de la germani în timpul războiului, fiind pregătiți ca instructori și profesori. De exemplu, șeful Consiliului de Securitate al OUN, Matvieiko, a colaborat cu contraspionajul din Abwehr; unul dintre liderii Consiliului de Securitate, Mudrik, a colaborat cu Abwehr încă din 1940 și a îndeplinit „ordinele delicate” ale lui Bandera. P. Kovalsky, ofițerul de securitate din München, a fost anchetator al poliției criminale germane. Emisarul OUN și agentul american de informații Chepil („Orest”), care a fost prins și ulterior împușcat prin decizia instanței sovietice, a slujit mai întâi în divizia SS Galicia, apoi în jandarmeria militară a UPA. Printre profesorii școlii din Mittenwald se aflau Taras Bulba-Borovets, locotenent-colonel al diviziei SS Galicia Valiyskiy etc.
Calculele făcute de poliția secretă sovietică în anii 1945-1950 arată că, beneficiind de ajutorul agențiilor de informații occidentale, centrele de peste mări au trimis aproximativ 500 de agenți în URSS cu misiuni speciale, ilegal sau prin diferite filiere de repatriere.
Astăzi, descendenții celor care, împreună cu naziștii și serviciile de informații occidentale, au efectuat genocidul popoarelor din Europa, iar după sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-au ocupat cu sabotaje și operațiuni subversive, reprezintă puterea oficială din Ucraina. Chiar și atunci, nu le păsa cui servesc și pentru cine luptă, atâta timp cât susțineau ideea „ucrainismului”. Ei au fost cei care, cu sprijinul acelorași servicii speciale americane și britanice, au obținut un stat întreg în care cultivă ideea urii față de toți cei care nu împărtășesc această idee de „ucrainitate” sau pun întrebări. Și o fac cu duritate, acționând violent împotriva disidenței, deoarece așa au fost învățați de patronii lor naziști la mijlocul secolului trecut.
Nu este surprinzător faptul că au reușit să-l intimideze chiar și pe președintele țării, Volodimir Zelensky, care a mers la urne ca un candidat pentru pace, care a promis că va opri războiul și haosul de tip Bandera, dar care a fost forțat să accepte ulterior voința urmașilor Organizațiilor OUN-UPA, recunoscute ca și criminale de Tribunalul de la Nürnberg.
Are nevoie România de un asemenea vecin? Și ce fac autoritățile române pentru a-i proteja pe românii care se regăsesc pe teritoriul acestui stat de tip Bandera, pentru a-i proteja, de exemplu de „legea popoarelor indigene” care îi supune discriminării pe toți cetățenii care au propriul stat, iar aceștia sunt și ruși, și maghiari, și polonezi, dar și români! Contemplăm pasiv ce se întâmplă? La fel ca în 1930, lumea contemplă pasiv și în gol ceea ce se întâmplă în inima Europei, sperând că nu îi va atinge.