Jurnalistul și publicistul Ion Cristoiu precizează că românul votează cu orice. Cu inima, cu hormonii, cu testiculele, cu laba piciorului, cu ficatul, numai cu creierul nu votează. El readuce în atenţie o observaţie a lui Pamfil Şeicaru, care spunea că românii sunt interesaţi de persoane, şi nu de idei sau programe politice.
Cartea lui Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Șeicaru, apărută la Editura Victor Frunză, București, 2001 se deschide cu descrierea unei secvențe petrecute pe 8 august 1944 la Trustul Curentul:
„În acea zi fierbinte de august, coaptă ca un pepene, cum sunt verile la noi, la redacția ziarului, în biroul spațios și puțin demodat al directorului, se ținea o reuniune ceva mai puțin obişnuită. Fuseseră convocați acolo toți apropiații lui. Nu prea era timp de stat la vorbă, de aceea directorul le comunică hotărârea sa de a se retrage de la conducerea gazetei, spunându-le că în zilele următoare va pleca din țară. El îi anunță că «va lua drumul Madridului», unde intenționează să rămînă mai mult, în orice caz pînă la sfîrșitul războiului. Ceea ce se spunea pînă atunci în șoaptă și o știau toți, primea o adeverire publică. Foiala din capitală era aceea de așteptare a unor evoluții salvatoare, în momentul în care armatele ruseşti se aflau pe teritoriul țării, cînd bombardamentele aliate continuau în forță, mareşalul fiind pus în mare dificultate. «Vin ruşii!» era vorba la ordinea zilei, ținînd uneori loc și de salut. Soluții salvatoare nu se arătau, americanii, era clar că nu aveau nici un gînd să le-o ia înainte. Cum nu coborîră din ceruri nici pe urmă.
Directorul citi ceea ce urma să fie o scrisoare de demisie, care mai târziu a putut fi citită și în ziar:
«Lupta mea încetează. Nu mai am nimic de retractat, nimic de repetat dintr-o luptă străbătută de dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu înseamnă că a fost nedreaptă cauza. Aş vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temerilor mele și fericit aș fi, chiar cu prețul unei existențe pribege pentru restul vieții, să nu fi avut dreptate și o colaborare cu Rusia sovietică să fie posibilă, România păstrîndu-și întreaga ei suveranitate.
Lupta mea încetînd, nu mai am nici un rost de a conduce mai departe Curentul.»
Șeful publicației nu era un sentimental. Și totuși, ceea ce a urmat vădea patetism și căldură, din partea unui om care afişa un realism rece și calculat: el împărți celor prezenți cămăși, da, cămășile sale – cele care probabil nu-i încăpuseră în bagajele expediate deja – și cravate. Toate, din cele mai fine.”
Potrivit lui Victor Frunză, pe 9 august 1944:
„Pamfil Șeicaru a plecat din București la ora 5 dimineața, cu automobilul său personal, care trăgea o remorcă, în care erau depozitați, probabil în bidoane, vreo opt sute de litri de benzină, calculați a-i ajunge pînă la Madrid. Se ferea de ochii indiscreți ai germanilor, pentru că aceștia aveau dispoziția să urmărească îndeaproape orice mișcare de trecere a frontierei de către o seamă de «somități» române. ”
Cu două zile înainte, pe 7 august 1944, se întîlnise cu Mareșalul la Olănești, care i-a dat misiunea de a înființa la Madrid două publicații săptămînale – în franceză și engleză – pentru a apăra cauza României după semnarea Armistițiului cu sovieticii (Mareșalului nici nu-i trecea prin cap că Armistițiul va fi semnat de comuniști și nu de el!). Victor Frunză redă în carte relatarea discuției de către Pamfil Șeicaru în articolul Lămuriri preliminare din Curentul (München, miercuri, 11 ianuarie 1978). Citez din cartea lui Victor Frunză:
„Înaintea plecării sale pe care Actul de acuzare din procesul lotului de ziariști o menționează ca fiind 12 august 1944, a mai avut unele contacte importante. Deși mai făcuse o seamă de călătorii în Portugalia și Spania, cînd s-a vorbit de unele «misiuni», precedate și urmate tot de consultări cu Mihai Antonescu («Ică»), nu se poate susține neapărat că o întîlnire cu ministrul de Externe avea la bază și de această dată primirea unei noi însărcinări, după cum nu se poate ști nici că se urmărea doar a se acorda plecării sale la Madrid imaginea unei delegări oficiale. În orice caz, la 7 august «îl văzuse» pe mareșal la Olănești, cu care a avut o «lungă conversație», «mai exact am ascultat expunerea situației pe care o făcea conducătorul țării, am primit și instrucțiunile ce mi le dădea pentru plecarea mea imediată la Madrid». Esența expunerii mareșalului consta în enumerarea punctelor de tratative de armistițiu duse la Stockholm, direct cu partea sovietică, deja obținute (trei puncte), fiind în discuție încă două, după care, așa cum spunea Ion Antonescu, armistițiul urma să se semneze. «Dar știu prea bine că rușii dacă semnează, relata Pamfil Șeicaru spusele mareșalului, nu înseamnă că vor respecta angajamentele luate. […] De aceea trebuie să avem posibilitatea de a avea un mijloc de denunțare a tuturor încălcărilor ce sigur le vor face rușii. M-am gîndit bine la siguranța de a putea să avem două publicații săptămînale, una în limba franceză și alta în limba engleză. Singura țară este Spania. […] De aceea pleci la Madrid și vei căuta să obții autorizația de apariție și ulterior fie că vei găsi o tipografie de cumpărat, fie de închiriat. Mijloacele îți vor sta la dispoziție pentru a începe imediat ce ajung să semnez armistițiul. Ți se va da de Mihai Antonescu ordinul de a acoperi primele cheltuieli»”.
În străinătate, spre deosebire de alți ziariști fugiți din țară (Stelian Popescu, de exemplu) Pamfil Șeicaru n-a jeluit pe cuptor România cotropită de ruși. A scris și publicat în același ritm în care scrisese și publicase în România, din ianuarie 1927 pînă pe 8 august 1944. Și nu pentru că respecta indicațiile lui Ion Antonescu, demult răsturnat de la Putere și chiar executat, ci pentru că era un gazetar înnăscut. Cum să stea cu mîinile în sîn un gazetar înnăscut? Un gazetar înnăscut moare cu condeiul în mînă.
Așa cum am mai observat și altădată, opera lui Pamfil Șeicaru din exil e net superioară celei din țară. Un motiv poate fi și faptul că în țară multe dintre comentariile sale țineau cont de interesele Trustului Curentul, și de conjuncturi. În plus, activitatea de comentator era doar una dintre activitățile celui care era patron de Trust, om politic, om bogat. În străinătate, Pamfil Șeicaru are condițiile cerute de scrisul profund.
Victor Frunză i-a strîns în mai multe volume o parte din articolele publicate în străinătate. În volumul trei din Scrieri găsesc mai multe articole grupate în seria Constituția și partidele, și publicate în Chemarea în 1950. Primul articol Constituția și partidele, apărut în Chemarea, din 20 august 1950, mă surprinde prin primele rînduri, dedicate poziției românului față de politică:
„Românul are o înclinare, ceva mai mult chiar, o pasiune pentru politică. Ceea ce este însă caracteristic acestei pasiuni, este indiferența lui față de ideile politice și interesul deosebit pentru persoane. O uşurință verbală, o sprinteneală a inteligenței îi înlesnesc să prindă, firește superficial, sensul situațiilor; o siguranță plină de suficiență face din orice român o pitorească speță umană. Toată lumea vorbește de toate, fără ca nimeni să se simtă stingherit că nu știe nimic; îndrăzneala afirmației, faconda, pot înlocui o pregătire temeinică. Pentru enciclopediştii neantului de cultură era logic ca politica să însemne doar o chestie de relații, de instinct oportunist cu abile ajustări succesive. «Mie îmi spui?» sau «Lasă că știu eu!» definesc cele două invariabile manifestări ale suficienței noastre.
De aceea nu e deloc surprinzător că nimeni nu și-a dat osteneala să citească Constituția, (este vorba de aceea de la 1923, abrogată prin lovitura de stat de la 12 februarie 1938 și repusă în vigoare la 2 septembrie 1940) ca să înțeleagă mecanismul constituțional.
Mai există însă o scuză, aceasta valabilă în emigrație: nu cred că există multe exemplare, iar așa-zișii împuterniciți ai celor trei partide nu aveau nici un interes s-o facă să circule, presupunînd că ei i-ar cunoaște conținutul”.
Pamfil Șeicaru intervine cu seria de articole în controversa din exil dintre reprezentanții partidelor interbelice în chestiunea „alcătuirii unei reprezentări românești peste hotare”. Mustrarea din finalul citatului îi vizează pe cei care în exil discutau despre mecanismul constituțional românesc fără să fi citit Constituția din 1923. Că românii din exil discutau pe rupte despre Constituție fără s-o fi citit, pare mai de înțeles dacă ne gîndim că – așa cum îi scuza Pamfil Șeicaru – nu beneficiau de prea multe exemplare ale Constituției. Pare mai greu de înțeles însă că în România de azi se scrie în presă, se discută la televiziuni, se afirmă în conferințe de presă puncte de vedere, opinii, păreri și axiome despre documente pe care nimeni nu le-a citit. Pare doar. Pentru că la o privire mai adîncă vei descoperi că în România se discută cu patimă despre o chestiune fără ca ea despre ea să fi citit cineva ceva.
E una dintre notele de actualitate ale articolului scris și publicat de Pamfil Șeicaru în 1950, departe de țară și de bibliotecile românești.
O altă notă, poate cea mai importantă, se referă la ceea ce Pamfil Șeicaru numește interesul românului pentru persoane și nu pentru idei, pentru programe politice. Românul votează cu orice. Cu inima, cu hormonii, cu testiculele, cu laba piciorului, cu ficatul, numai cu creierul nu. M-am convins de asta de a lungul perioadei poreclite postdecembriste. Am întîlnit oameni săraci, beneficiari ai politicii sociale a PSD, care au votat împotriva lui Adrian Năstase și cu Traian Băsescu. De ce ați votat cu Traian Băsescu? i-am întrebat, reamintindu-le că biruitorul din 2004 nu șovăia să anunțe o politică de Dreapta, denunțînd înlesnirile sociale ca pomeni PSD-iste. Pentru că-i simpatic – mi se răspundea. Pe Adrian Năstase nu l-am votat, pentru că nu ne place de mutra lui. Argumentul Nu ne place de mutra lui domină opțiunile românilor. Și pe cele de vot și pe cele politice, și pe cele privind liderii de opinie. Sînt sigur că mulți români nu mă citesc sau nu mă urmăresc la televizor fără nici o legătură cu viziunea mea despre lume, cu opiniile mele social-politice. Pur și simplu nu le place de mutra mea.
Cu atît mai valabilă e observația lui Pamfil Șeicaru în aceste zile, cînd Coaliția de Centru Dreapta a trecut la tăieri de salarii, refuză dă crească pensiile, desființează gratuitatea călătoriilor pe CFR pentru studenți. Gratuitatea a fost introdusă de Guvernul PSD la finele lui ianuarie 2017. Studenții au profitat din plin de această gratuitate. Da, dar cînd a venit vorba să voteze, au votat partidele de Dreapta. De ce? Pentru că partidele de Dreapta sînt cool, în timp ce partidele de Stînga nu sînt.
La fel a fost și cu medicii. Guvernarea PSD a crescut salariile celor din Sănătate pînă la transformarea unei spălătorese dintr-un spital într-un ministru. Cei din Sănătate s-au grăbit să voteze însă partidele de Dreapta. Pentru că sînt cool. Studenții nu vor mai avea gratuitatea dăruită de PSD. Credeți că nu vor vota mai departe partidele de Dreapta? Sigur vor vota. Pentru că partidele de Dreapta sînt cool. Sînt sigur că și mulți pensionari, sărăciți de Guvernarea de Centru Dreapta, vor vota în continuare cu PNL, cu USRPLUS. Nu de alta, dar pe Facebook, cei de Centru Dreapta sînt cool'', a scris Ion Cristoiu pe blogul său
Citește și:
Mare atenție, români! Ce noi modificări importante apar în acest an pentru beneficiarii de pensie
Scroafa cu purcei, interzisă în curtea țăranilor? Guvernul Cîțu face o mutare controversată!
EXCLUSIV Răsturnare de situație în MAI! Lucian Bode aplică, de fapt, Legea lui Marcel Vela
