sursa foto:  observatorcultural.ro

INTERVIU EXCLUSIV Andrei Ursu: ‘Dacă torționarii lui Gheorghe Ursu vor fi achitați, Justiția e încă la cheremul Securității’

Update. ÎCCJ i-a achitat joi, 27 iulie, pe Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș, ofițerii de Securitate acuzați de uciderea inginerului și poetului Gheorghe Ursu.

„Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucure?ti, de păr?ile civile Ursu Andrei Horia, Ursu ?tefan Olga ?i Ursu Sorana ?i de păr?ile responsabile civilmente Statul Român prin Ministerul Finan?elor Publice ?i Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentin?ei penale nr. 196/F din 17 octombrie 2019, pronun?ată de Curtea de Apel Bucure?ti, Sec?ia I Penală, în dosarul nr. 2500/2/2017 (1030/2017).

Obligă pe fiecare dintre apelantele păr?i civile ?i pe apelanta parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Cheltuielile judiciare ocazionate de solu?ionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucure?ti ?i de Statul Român prin Ministerul Finan?elor Publice rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronun?ată prin punerea hotărârii la dispozi?ia păr?ilor ?i a procurorului, prin mijlocirea grefei instan?ei, astăzi, 27.07.2023”.

Marți, 4 iulie, judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) se vor pronunța definitiv în cazul torționarilor inginerului și poetului Gheorghe Ursu. 

Astăzi reporterul Bugetul.ro a realizat un interviu cu Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu – disidentul ucis de Securitate, în anul 1985.

Andrei Ursu a declarat, pentru Bugetul.ro, că la dosar sunt probe covârșitoare împotriva foștilor ofițeri de Securitate Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș.

Întrebat de reporterul Bugetul.ro dacă în cazul unei achitări putem spune că Justiția se află încă sub influența fostei Securități, Andrei Ursu ne-a precizat: „Da, absolut, absolut! Asta ar însemna, fără dubiu! În fața unor asemenea probe, acest material probator care este covârșitor, o achitare nu înseamnă decât că justiția e încă, la nivelul Înaltei Curți și a acestei instanțe – Valerica Voica, Constantin Epure și Alin Nicolescu -, la cheremul Securității”.

Vă prezentăm interviul integral realizat cu Andrei Ursu:

Eugen Dinu: Ce urmează după acest termen? Din ce mi-ați spus, aceasta este o ultimă cale de atac.

Andrei Ursu: Într-adevăr, până recent, asta am considerat, că nu avem o cale de atac în România, pe cazul penal, pentru a fi condamnați. La Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, nu au jurisdicție pe penal. Nu ar putea să-i condamne la CEDO pe cei doi torționari.

Pe de altă parte, pe mine nu mă interesează să primesc daune materiale, morale sau o compensare financiară, în cazul în care am avea câștig de cauză la CEDO.

Ceea ce mi s-a recomandat de un specialist recent și urmează să explorez această oportunitate cu avocații este că, dacă mergem la CEDO și facem dovada că a fost o decizie nedreaptă, atunci există șansa ca Statul Român să fie obligat să redeschidă cauza, să rejudece, atâta vreme cât noi putem să demonstrăm că sunt probe solide, care dovedesc contrariul unei decizii de achitare.

Dosarul Revoltei de la Brașov este în cercetare de vreo 7 ani. Este o batjocură incredibilă”

Rămâne să discut și, în orice caz, dacă există o astfel de șansă – fie și numai ca să dovedim că justiția română a fost, să spunem, influențată în continuare de foștii securiști și i-a scăpat basma curată, în pofida unui probatoriu covârșitor, care demonstrează și vinovăția lor, și situația premisă, adică atacul sistematic, generalizat și faptul că Gheorghe Ursu a căzut sub puterea adversarului politic, nu se putea apăra în detenție împotriva torționarilor Securității.

Deci, dacă există o astfel de decizie împotriva Statului Român, este bine, este important pentru cauzele viitoare, astfel încât judecătorii, eventual, să ia aminte la ce spune și CEDO, cu privire la modul cum trebuie citite aceste probe și, eventual, să judece fără ingerințe din partea Securității alte cazuri care să sperăm că vor fi judecate în viitor, similare, de pildă, Dosarul Brașov, Dosarul Revoluției, de care am mai discutat și alte cazuri de torturi de la Aiud, dispariții suspecte ș.a.m.d.

Sunt destule cauze care se pot încă judeca și sunt unele, de pildă Dosarul Brașov este în cercetare de vreo 7 ani. Este o batjocură incredibilă, că a fost îngropat la Secția specială pentru procurori a Parchetului General. În ultimii trei ani nu s-a făcut nimic, deși sunt și acolo probe indubitabile că oamenii au fost torturați. Și se știe și de cine.

Efectiv, se poate demonstra la cine au fost scoși brașovenii. Erau scoși ziua, noaptea, ore întregi și avem nume și prenume ale anchetatorilor care i-au scos și se conexează asta cu mărturiile lor, că au fost torturați în mod sălbatic în acele anchete. Deci, e o cauză care se poate și până la urmă e destul de ușor de dovedit și de trimis în instanță.

„Torturile din birourile lor au fost similare cu ceea ce se întâmpla în anii ’50”

E.D.: Practic, ca și în cazul Ursu, s-a aplicat același stereotip al Securității încă de la înființarea sa din ’48, aceeași rețetă, cum a fost infiltrat și Clită în celulă (n.r. – în celula lui Gheorghe Ursu), prin informatori. În instanță ați încercat să demonstrați că a existat această continuitate a Securității? Inclusiv șeful Direcției a VI-a Anchete Penale, Vasile Gheorghe, era încă de la început în Securitate, din anii ’50 (n.r. – Vasile Gheorghe a intrat în Securitate în 1950, la vremea respectivă în Direcţia a V-a Cercetări Penale). Deci, a existat această continuitate.

Andrei Ursu: Da, metodele folosite chiar de ei în anchetă. Torturile din birourile lor au fost similare cu ceea ce se întâmpla în anii ’50. Și asta e interesant, că din literatură noi știm acum ce s-a întâmplat în anii ’50, la Sighet, la Pitești, la Gherla și în alte spații de detenție și tortură.

Brașovenii au venit ca martori la acest proces, că tot vorbeam de ei. Marius Boeriu, Dănuț Iacob le spuneau torturi de tip stalinist.

Deci, legați cu belciuge, în poziții îngrozitoare, ghemuiți, cu mâinile la spate, cu genunchii legați de calorifer, de niște bare metalice, ca să poată fi loviți la tălpi, la spinare, la ficat, rinichi. Niște torturi sistematice, gândite pentru a exercita cele mai cumplite dureri. Oamenii ăștia veneau.

Li se cerea să dea niște declarații cu ce spuneau securiștii și, culmea, printre securiștii de la Direcția a VI-a care i-au anchetat pe brașoveni erau și Pîrvulescu și Hodiș, și iarăși, cu nume și prenume i-am găsit în registrele de scoatere la anchetă, de la CNSAS.

Avem aceste documente. Și spuneau martorii că veneau înapoi în celulă sau, când li se cerea să semneze declarațiile respective, nu mai puteau să țină pixul în mână, fiindcă erau palmele atât de umflate, încât nu mai puteau apropia degetele în niciun fel. Au folosit expresia că „erau cât pepenii”.

„Gheorghe Ursu nu se mai putea ține pe picioare, era sprijinit, când venea de la anchetă de la Pîrvulescu”

Deci, vorbim de niște torturi care, într-adevăr, arată o continuitate între metodele din anii ’50 și metodele din anii ’80. La fel, cu siguranță, s-a întâmplat și cu tatăl meu. Venea bătut. Nu se mai putea ține pe picioare, era sprijinit, când venea de la anchetă de la Pîrvulescu. Spun martorii, în mod repetat. Sunt martori care l-au și identificat pe Pîrvulescu. Știau cum arată. L-au identificat în instanță. L-au recunoscut că îl scotea pe Ursu și spuneau cum era adus. Alții i-au văzut semnătura, bonul de scoatere din celulă, semnat de Pîrvulescu.

L-a dus pe Gheorghe Ursu până la ușă la Securitate, l-a luat Pîrvulescu, l-a adus înapoi, ținându-se de burtă sau sprijinit de alt gardian, că nu mai putea să umble și, în final, în pătură. Că nu se mai putea mișca deloc, urmând să verse sânge, adică loviturile finale tot de la Pîrvulescu le-a primit. Nu de la Clită, de fapt. Clită și-a luat asupra lui vina. L-o fi lovit și el, cu siguranță, în celulă, dar loviturile fatale și cele mai cumplite torturi au fost tot de la Pîrvulescu, conform martorilor. Era adus de la anchetă în halul ăsta.

„Adică Gheorghe Ursu era ținut la Miliție, ca să nu pară din exterior că era o tortură pe motive politice”

Deci, aveți dreptate, a existat o continuitate a mijloacelor, dar disimultate de data asta, sub acoperirea Miliției. Adică Gheorghe Ursu era ținut la Miliție, ca să nu pară din exterior că era o tortură pe motive politice.

E.D.: Ce semnale aveți din instanță? Cum s-au comportat judecătorii?

Andrei Ursu: Mie mi s-a părut, în general, că aveau o anumită ostilitate față de noi, de martorii pe care i-am chemat și față de avocați, avocat noastră Eugenia Crângariu. La un moment dat, mi s-a părut chiar că nu se consemna exact, în diverse ocazii, ce spuneau martorii. Nu au avut răbdare ca martorii să explice întregul proces, modul cum au fost torturați, motivele pentru care au fost torturați.

Asta a fost impresia mea, că s-a încercat aproape o intimidare a martorilor, de a-și spune povestea așa cum au trăit-o și de a scurta unele mărturii. Nu știu ce să spun, dacă asta denotă o atitudine care să aibă o semnificație cu privire la judecată, la sentința pe care o vor pronunța sau erau pur și simplu excedați de durata audierilor respective. Nu știu să spun exact, dar vom vedea, evident, în sentință.

Ce va face Andrei Ursu dacă sentința va fi nefavorabilă?

E.D.: În cazul în care sentința va fi una nefavorabilă, luați în calcul să intrați într-o nouă grevă a foamei sau să recurgeți la o altă formă de protest?

Andrei Ursu: Vă spun sincer, primul gând, bineînțeles, ar fi o formă extremă de protest, dar pe de altă parte, din punctul de vedere al autorităților statului care ar putea să facă ceva, pentru a remedia această decizie, eu îmi dau seama că nu ar avea rost. Pe vremuri făceam greva foamei atunci când statul putea să facă ceva și știam. Aveau dosarul pregătit și nu voiau să-l trimită în instanță și, datorită protestului și susținerii opiniei publice până la urmă, au fost forțați să facă acel pas.

De data asta, nu are ce să facă statul, nu văd ce ar putea să facă statul pentru a întoarce o decizie a Înaltei Curți. Dar, cum vă spuneam, vom continua să explorăm o acțiune la CEDO, poate și la Bruxelles, unde e Curtea Europeană de Justiție, și prin aceste căi de atac iarăși să punem lumina pe modul în care se face justiția în România și să obținem o condamnare a Statului Român, cu speranța că o astfel de decizie la CEDO îi va forța, din punct de vedere juridic, să aibă obligația sau să aibă o formă legală de a redeschide cazul, de un recurs în anulare sau de o rejudecare.

„Speranța este ca acest caz să reprezinte un precedent”

E.D.: În cazul în care decizia va fi una favorabilă, putem spune că se va crea un precedent și se va deschide calea către o judecare corectă a cauzelor, aici mă refer la Dosarul Revoluției, la Dosarul Mineriadei, care stagnează de atâta timp și nici până acum nu avem vinovații condamnați.

Andrei Ursu: Da, așa este. Speranța este ca acest caz să reprezinte un precedent. Deși legea românească și modul cum se judecă astfel de cauze în România nu se bazează pe un precedent, ca în alte sisteme juridice, ca în alte țări. Dar precedentul contează și este folosit în argumentele altor decizii, deciziilor viitoare în general.

Asta face parte din jurisprudență și argumentele folosite într-o astfel de cauză pot folosi ca modele în alte cauze. Mai ales că aceste cauze sunt foarte legate între ele, fiind bazate pe aceeași situație premisă.

Dictatura ceaușistă a fost aceeași, din ’65 până ’89. Bineînțeles că s-a înrăutățit situația spre sfârșit. În a doua jumătate a decadei anilor ’70, mai ales în anii ’80, represiunea a crescut în intensitate.

Mai mulți opozanți au fost reprimați, arestați, torturați, mai mulți deținuți la Aiud, deși statul încerca să acționeze sub acoperirea Miliției. Ca și Gheorghe Ursu, au fost sute de alte cazuri de disidenți, opozanți, care au fost, de fapt, anchetați pe motive politice, dar arestați sub pretexte de drept comun, astfel încât, cum spunea Securitatea, „să nu ne dea probleme cu organizațiile de drepturile omului și posturile de radio străine reacționare din Occident”.

Deci, ar oferi jurisprudența care ar putea fi folosită pentru dovedirea situației premise. Și situația premisă are, cum vă spuneam, două laturi: pe de o parte, dacă sunt condamnați pentru Articolul 439, conform Noului Cod Penal, care se poate folosi și care e bazat pe legislația internațională: Carta Universală a Drepturilor Omului și Statutul Tribunalului Militar de la Nurnberg.

„Statul polițienesc ceaușist a declanșat un atac sistematic și generalizat împotriva tuturor celor care s-au opus regimului”

Se poate aplica și Articolul 439 din Noul Cod Penal și care stipulează situația premisă ca fiind atac generalizat și sistematic împotriva unei populații civile. Or, la noi a fost clar că statul polițienesc ceaușist a declanșat un atac sistematic și generalizat împotriva tuturor celor care s-au opus regimului.

Toți opozanții au trecut prin același malaxor al Securității, amenințați, întâi avertizați, diverse forme de prevenție și de influențare pozitivă, care însemna, de fapt, amenințări. Și cei care nu s-au lăsat influențați pozitiv au fost arestați, anchetați, bătuți și mulți dintre ei au dispărut.

Avem foarte multe exemple de oameni care au dispărut în anii ăia, despre care am mai vorbit. La Aiud: Dragoș Oloieru, Ilie Baicu. Oameni care au murit în detenție, la Aiud. Arpad Visky s-a sinucis în condiții foarte suspecte. De fapt, martorii, colegii lui de la Aiud, spun că nu era omul care să se sinucidă. Morți suspecte și printre brașoveni: Vasile Vieru, mort la câteva luni după ce a fost anchetat de Securitate și deportat în 1987. Zeci de astfel de cazuri sunt documentate și ies din ce în ce mai mult la iveală.

„Același aparat represiv a acționat cu sălbăticie”

Revenind, asta a fost situația premisă, care a fost aceeași și pentru Gheorghe Ursu, și pentru brașoveni, și pentru revoluționari. Același aparat represiv care a acționat cu aceeași sălbăticie în toate aceste cazuri.

Revenind la situația premisă, dacă instanțele ajung la concluzia că nu se aplică 439 și că legea mai favorabilă ar fi Codul Penal care era valabil în 1968, Articolul 358 – crime împotriva păcii și omenirii. Ei bine, situația premisă din acel caz este ca victima să fie căzută sub puterea adversarului.

Nu este o răfuială indivuală între un milițian și un deținut de drept comun, ci e vorba de reprimarea sistematică a unui disident, opozant, care este căzut sub puterea adversarului politic, și anume arestat de Securitate, pe motive politice, pentru ce a făcut el: înscrisurile dușmănoase împotriva lui Nicolae Ceaușescu.

Ei bine, iarăși, și în cazul lui Gheorghe Ursu, ca și în cazul brașovenilor, la Revoluție și la Aiud, la Canal, toți cei deținuți în anii ’70-’80 este absurd să nu se accepte că erau căzuți sub puterea adversarului. Oamenii ăștia erau arestați, erau bătuți în stare de arest, nu se puteau apăra, nu aveau cum să apeleze la familie, la avocați. Nimeni nu-i putea ajuta.

Erau complet supuși la cheremul securiștilor care făceau ce voiau cu ei și astea sunt dovedite de sute și sute de mărturii pe care chiar noi le-am depus la dosar, ale celor bătuți la Aiud, la Rahova, în aresturile Miliției și Securității, în toți acei ani, inclusiv brașovenii, inclusiv la Revoluție încă și mai mulți.

Au fost sute de arestați la Timișoara, la Jilava, la București, pe 21,22 , care erau călcați în picioare, bătuți, loviți cu bocancii în gură, bătuți salbatic cu acele bastoane de milițieni, bătuți de securiști în anchete. Nu se poate imagina că oamenii ăștia nu au fost căzuți sub puterea adversarului. Erau toți la cheremul torționarilor.

„Dacă Hodiș și Pîrvulescu vor fi achitați, Justiția e încă la cheremul Securității”

E.D.: Dacă până în 1989, până la căderea comunismului, Justiția putea fi considerată mâna dreaptă a Securității, în cazul în care Hodiș și Pîrvulescu vor fi achitați, putem considera că și astăzi justiția a rămas sub influența Securității?

Andrei Ursu: Da, absolut, absolut! Asta ar însemna, fără dubiu! În fața unor asemenea probe, acest material probator care este covârșitor, o achitare nu înseamnă decât că justiția e încă, la nivelul Înaltei Curți și a acestei instanțe – Valerica Voica, Constantin Epure și Alin Nicolescu -, la cheremul Securității. Sunt la mâna lor.

E.D.: Ce urmează cu filmul documentar „Cazul inginerului Ursu”? Din ce am văzut, reacțiile au fost favorabile și oamenii ar fi interesați să-l mai vizioneze.

Andrei Ursu: Da, să sperăm că va fi difuzat pe ecrane. Cred că va fi difuzat pe ecrane. Am înțeles că au fost discuții cu câteva posturi de televiziune. Deci, în mod normal, speranța noastră e să se dea, ca să vadă cât mai multă lume ce s-a întâmplat în anii ’80. Dacă o condamnare ar însemna un început de asanare morală și de a proteja generațiile viitoare să nu se mai repete, așa și difuzarea unui astfel de film mă gândesc că ar ajuta la conștientizarea a ceea ce s-a întâmplat într-un regim de dictatură și poate le-ar da de gândit celor nostalgici după Ceaușescu.

„Sper în Justiție, să-și facă această datorie de onoare”

E.D.: Un gând de final referitor la procesul de mâine…

Andrei Ursu: Sper în Justiție! Speranța este ultima care moare. Sper în Justiție, să-și facă această datorie de onoare, această datorie față de profesiune, față de integritatea actului de justiție și a profesiei de judecător, mai ales la cea mai înaltă instanță din România. Să-și facă datoria și să aplice legea.

E.D.: Doamne-ajută!

Andrei Ursu: Doamne-ajută!

URMARESTE-NE

SHARE

COMENTEAZĂ

articole similare