Parteneriatul public-privat, cunoscut sub abrevierea PPP, este una dintre soluțiile invocate tot mai des atunci când statul nu are suficienți bani sau suficientă capacitate administrativă pentru proiecte mari de infrastructură, energie, sănătate, transport sau utilități. Pe scurt, PPP înseamnă o colaborare pe termen lung între o autoritate publică și o companie privată, pentru realizarea sau operarea unui proiect de interes public.
PPP pe înțelesul tuturor
Modelul poate părea complicat la prima vedere, dar ideea de bază este simplă și se bazează pe faptul că statul stabilește obiectivul și păstrează responsabilitatea pentru interesul public, iar partenerul privat poate veni cu finanțare, expertiză, tehnologie, capacitate de execuție și experiență de operare.
Important este că PPP-ul nu înseamnă privatizare. Statul nu vinde un spital, un drum, o rețea de apă sau de canalizare sau un serviciu public. În schimb, încheie un contract pe termen lung prin care împarte cu partenerul privat anumite responsabilități, riscuri și obligații.
Nu este o simplă achiziție publică
Diferența față de o achiziție publică obișnuită este semnificativă. Într-o achiziție clasică, statul cumpără o lucrare sau un serviciu. Astfel, constructorul execută, autoritatea recepționează, iar relația se închide sau continuă doar prin garanții și mentenanță limitată.
Într-un PPP, partenerul privat poate fi implicat nu doar în construcție, ci și în finanțare, operare și întreținere. Cu alte cuvinte, statul nu cumpără doar „o clădire” sau „un drum”, ci funcționarea unui serviciu pe termen lung.
De exemplu, în cazul unui spital, nu contează doar ca imobilul să fie ridicat. Contează ca infrastructura să fie disponibilă, întreținută, funcțională și operată la standardele stabilite prin contract. În cazul unei infrastructuri rutiere, nu contează doar inaugurarea, ci și întreținerea, intervențiile rapide și disponibilitatea pentru utilizatori.
De ce PPP-ul pare greu la început
Un PPP bun nu începe cu șantierul, ci cu pregătirea proiectului. Înainte de semnarea contractului trebuie clarificate costurile, sursele de finanțare, riscurile, durata, indicatorii de performanță, standardele de calitate, garanțiile și penalitățile.
Legislația în vigoare, prin OUG nr. 39/2018, stabilește cadrul general pentru inițierea, atribuirea, derularea și încetarea contractelor de parteneriat public-privat. Contractul de PPP este un contract administrativ și presupune etape obligatorii, inclusiv realizarea studiului de fundamentare, atribuirea contractului și aprobarea formei finale.
Studiul de fundamentare este piesa centrală și trebuie să arate dacă proiectul este justificat, dacă poate fi finanțat, cum sunt împărțite riscurile și dacă varianta PPP este mai potrivită decât o achiziție publică obișnuită. Practic, înainte să lanseze un PPP, statul trebuie să demonstreze că proiectul are sens economic, juridic și operațional.
Statul plătește pentru performanță, nu doar pentru promisiuni
Unul dintre cele mai importante elemente ale PPP-ului este mecanismul de plată. Într-un contract bine construit, partenerul privat nu este plătit pur și simplu pentru existența contractului, ci pentru disponibilitatea și calitatea serviciului.
Dacă serviciul nu funcționează, plata poate fi diminuată sau chiar suspendată. Dacă indicatorii sunt ratați, apar penalități. Indicatorii pot viza, de exemplu, timpul de remediere a unei defecțiuni, durata de indisponibilitate a serviciului sau a proiectului respectiv, calitatea serviciilor sau respectarea unor parametri tehnici.
Pe înțelesul tuturor, logica unui PPP bine făcut este aceasta: statul nu plătește doar pentru construcție, ci pentru un serviciu care trebuie să funcționeze ani la rând.
Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 6695/2024, care aprobă ghiduri și metodologii pentru pregătirea proiectelor de PPP, detaliază mecanisme precum plățile de disponibilitate, criteriile de performanță, rolul finanțatorilor, garanțiile, dreptul de intervenție al partenerului public și regulile privind încetarea contractului.
Nu sunt „bani gratis” pentru stat
PPP-ul este adesea prezentat ca o soluție prin care statul face investiții cu bani privați. Afirmația este corectă doar parțial. Finanțarea privată nu înseamnă finanțare gratuită.
Compania privată își recuperează investiția în timp, fie prin plăți făcute de stat, fie prin tarife plătite de utilizatori, fie printr-o combinație de mecanisme. De aceea, testul principal este dacă PPP-ul oferă o valoare mai bună pentru bani decât varianta clasică de achiziție publică.
Banca Mondială arată, în ghidurile sale privind parteneriatele public-private, că un PPP poate funcționa dacă riscurile sunt alocate corect, către partea care le poate gestiona cel mai bine.
Riscurile, marea miză a contractului
În limbaj tehnic, se vorbește despre „alocarea riscurilor”. În limbaj simplu, întrebarea este: cine plătește dacă lucrurile merg prost?
Dacă terenul nu este pregătit, cine suportă întârzierea? Dacă prețurile cresc, cine acoperă diferența? Dacă serviciul nu are cererea estimată, cine pierde bani? Dacă operatorul privat nu își face treaba, cum intervine statul? Dacă proiectul se blochează, cine răspunde?
Succesul sau eșecul unui PPP se joacă pe acest „teren”. Un contract bine pregătit poate aduce disciplină, finanțare, tehnologie și responsabilitate operațională, în timp ce unul slab redactat va avea efecte contrare.
Avocații specializați: legea există, problema este capacitatea statului
Specialiștii în PPP susțin că România are acum un cadru mai clar decât în trecut, inclusiv prin ghidurile publicate de Ministerul Finanțelor, dar cheia rămâne capacitatea administrativă.
Oana Bădărău, Head of Real Estate & PPP la PeliPartners, a explicat recent că progresul recent se leagă de proiectul de asistență tehnică finanțat de UE și de publicarea ghidurilor pentru pregătirea și atribuirea PPP-urilor.
La rândul său, avocata Ramona Pentilescu, de la Popovici Nițu Stoica & Asociații, a apreciat că actualul cadru poate fi considerat satisfăcător, dar a atras atenția că sunt necesare „viziunea și capacitatea administrativă” pentru implementare.
Adriana I. Gaspar, avocat și senior partener NNDKP, a explicat într-o analiză că un PPP eficient trebuie să aibă „dimensiune sau complexitate semnificativă”. Cu alte cuvinte, PPP-ul nu este pentru orice investiție măruntă, ci pentru proiecte mari, unde pregătirea, finanțarea și operarea pe termen lung justifică acest mecanism.
Unde ar putea fi util în România
România are nevoie de investiții masive în infrastructură rutieră, spitale, energie, rețele de utilități, transport public, digitalizare și eficiență energetică. În multe cazuri, problema nu este doar lipsa banilor, ci și dificultatea statului de a livra și opera proiecte complexe pe termen lung.
Aici poate interveni PPP-ul, nu ca soluție miraculoasă, ci ca instrument pentru proiecte mari, bine pregătite, în care investiția inițială este importantă, dar la fel de importantă este funcționarea ulterioară.
PPP-ul poate fi util mai ales acolo unde serviciul trebuie să fie disponibil permanent, iar costurile de mentenanță și operare sunt semnificative. În schimb, pentru proiecte mici sau simple, o achiziție publică obișnuită poate fi mai rapidă și mai potrivită.
Parteneriatul public-privat pare greu la început pentru că obligă statul să facă o muncă pe care, de multe ori, administrația o amână: să definească exact ce vrea, cât costă, cine plătește, cine răspunde, ce se întâmplă dacă apar probleme și cum se măsoară performanța.
Dacă aceste întrebări sunt clarificate din start, PPP-ul poate debloca investiții mari și poate aduce know-how privat în servicii publice esențiale.
