România deține un record aparte în Uniunea Europeană: 94% dintre locuitori sunt proprietarii locuințelor în care trăiesc, ceea ce plasează țara pe primul loc în clasamentul european. Cu toate acestea, acest procent impresionant ascunde o realitate mult mai complexă. Peste 40% dintre români trăiesc în locuințe considerate supraaglomerate, iar condițiile de locuit sunt adesea sub standardele europene, relatează Economedia.ro și Știrile ProTV.
Paradoxul românesc: proprietari, dar înghesuiți
Datele Eurostat arată că România este campioana Europei la proprietatea imobiliară. În timp ce în Germania doar 50% dintre oameni sunt proprietari, iar în Elveția procentul este și mai mic, România stă aproape de un ideal proprietar. Problema este că această proprietate nu se traduce într-o calitate corespunzătoare a vieții.
Conform definiției oficiale Eurostat, o locuință este supraaglomerată atunci când numărul de camere este insuficient raportat la numărul de membri ai gospodăriei. România conduce detașat acest clasament nefast, cu 40,7% dintre gospodării aflate în această situație. Urmează Letonia, cu 39,3%, și Bulgaria, cu 33,8%. Media europeană este de aproximativ 17%, ceea ce arată că România are o problemă structurală.
Cauzele supraaglomerării
Principala cauză este moștenirea locuințelor mici, construite în perioada comunistă sau chiar mai devreme. Aceste apartamente au de regulă una sau două camere și au fost concepute pentru familii nucleare. În timp, aceleași locuințe au ajuns să găzduiască trei generații, deoarece tinerii nu-și permit să cumpere sau să închirieze altceva.
Altă cauză este migrația internă. Mulți tineri se mută de la sat la oraș pentru studii sau locuri de muncă și locuiesc temporar la rude. Acest fenomen creează aglomerare în mediul urban, în timp ce casele de la sat rămân goale. În plus, lipsa unui program consistent de locuințe sociale sau accesibile face ca mulți oameni să nu aibă alternativă.
Condițiile sub standardele UE
Pe lângă supraaglomerare, multe locuințe românești au probleme structurale: izolație termică precară, instalații vechi, umiditate și lipsa utilităților moderne. O parte semnificativă a locuințelor nu au acces la apă curentă sau canalizare, mai ales în zonele rurale. Comparativ cu standardele occidentale, unde spațiul, confortul și eficiența energetică sunt prioritare, locuința românească medie rămâne în urmă.
Specialiștii în urbanism susțin că politicile de locuire din România au fost, de-a lungul anilor, insuficiente. Programul Prima Casă a ajutat mulți tineri să cumpere, dar a stimulat achiziția de locuințe noi, nu îmbunătățirea celor existente. De asemenea, prețurile la utilități au crescut, iar mulți proprietari nu-și permit renovările necesare.
Lecția spaniolă
Spania a avut o situație similară acum câteva decenii: un procent ridicat de proprietari, dar locuințe de calitate inferioară. Prin politici active de renovare urbană, subvenții pentru izolație termică și dezvoltarea unui sector robust de locuințe de închiriat, Spania a reușit să îmbunătățească semnificativ condițiile de locuit. România ar putea urma același model, dar are nevoie de voință politică și de finanțare consistentă.
În Spania, procentul proprietarilor a scăzut ușor, dar calitatea locuirii a crescut. Acest lucru s-a întâmplat pentru că statul a investit în renovarea blocurilor vechi și a oferit stimulente pentru eficiența energetică. România are la dispoziție fonduri europene pentru acest tip de proiecte, dar absorbția lor a fost până acum lentă.
Perspectiva pentru tineri
Generația tânără resimte cel mai acut problema locuirii. Peste 60% dintre tinerii cu vârste între 15 și 29 de ani locuiesc în locuințe supraaglomerate. Mulți rămân în casa părintească până târziu, deoarece salariile nu le permit achiziționarea unei locuințe proprii. Chiriile din marile orașe au crescut, iar oferta de locuințe accesibile este limitată.
Specialiștii apreciază că, fără o strategie națională coerentă în domeniul locuirii, paradoxul românesc va persista: vom rămâne proprietari, dar vom locui înghesuiți și în condiții improprii. Soluția nu este să renunțăm la proprietate, ci să investim în calitatea spațiului locuit.
