În perioada comunistă s-a încercat eliminarea din instituțiile de învățământ a acelor „elemente ostile” regimului. Prețul nesupunerii față de autoritățile comuniste avea să-i coste scump pe tinerii răsculați. Astfel, elevii și studenții care luau atitudine împotriva regimului ajungeau să fie exmatriculați, bătuți, reținuți și chiar trimiși ani grei după gratii.
În cele ce urmează, o să vorbim despre cât de brutale erau autoritățile comuniste, mai ales în primii ani de la instaurarea regimului, față de tinerii care li se împotriveau și care era prețul, de multe ori prea scump, plătit de aceștia.
Pentru a înțelege mai bine aspectul exmatriculărilor din comunism, vom structura analiza în două perioade: cea de dinainte și cea de după venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere, dat fiind că, în 1965, dictatorul a decretat că foștii deținuți politic își pot relua studiile universitare.
Vezi și Când nu e pus pe dărâmat, USR-PLUS e prins în ofsaid – Opinie
Totodată, cercetarea de față va cuprinde, în mod cronologic, cazurile lui Paul Goma, fost participant la Mișcările Studențești din anul 1956, decedat în martie 2020, al lui Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), și al Anei Șincai, cea considerată liderul Mișcării Studențești din 1968, decedată în iunie 2013.
1. Perioada de dinainte de venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere
Trebuie precizat că în prima Lege a Educației din perioada comunistă, anume Decretul nr. 175/1948 pentru reforma învățământului, nu apare cuvântul exmatriculare și nici cine putea să ia o decizia în ceea ce privește exmatricularea sau reînmatricularea studenților.
De asemenea, în acea perioadă, foștii deținuți politic nu aveau dreptul să-și continue studiile superioare.
2. Perioada de după venirea lui Ceaușescu la Putere
În anul 1965, odată cu preluarea funcției de secretar general al PCR de către Nicolae Ceaușescu, situația foștilor deținuți politic avea să se schimbe. Ceaușescu a decretat că aceștia își pot relua studiile universitare.
Mai mult, în Legea Educației din 1968 se strabilește clar cine poate dispune exmatricularea studentului și cine poate rezolva contestațiile privind exmatricularea studenților și plângerile cu privire la refuzul reînmatriculării.
În Legea nr. 11/1968 privind învățămîntul în Republica Socialistă România se precizează, la Art. 133, că rectorul „dispune înmatricularea, exmatricularea și reînmatricularea studenților”.
De asemenea, Consiliul profesoral trebuia să rezolve „contestațiile privind exmatricularea studenților și plângerile cu privire la refuzul reînmatriculării”. Consiliul profesoral era format din rector, ca președinte, prorectori, decanii facultăților, 2-4 reprezentanți ai fiecărei facultăți, aleși de către consiliile profesorale ale acestora dintre șefii de catedră sau alți profesori ori conferențiari pe termen de 4 ani, și reprezentantul organizației Partidului Comunist Român, ca membri.
Cazul lui Paul Goma
În anul 1956, pe fondul declanșării Revoluției din Ungaria, în orașe-cheie din România, precum Timișoara, București, Cluj, Brașov și Iași, apar mișcări studențești de protest. Scopul? „Condamnarea sistemului comunist din România și solidaritatea cu tineretul universitar maghiar, promotor al revoluţiei din Ungaria”.
Timișoara a fost locul de unde s-a aprins scânteia Mișcărilor Studențești demarate împotriva regimului comunist, între 30-31 octombrie 1956. Au fost reținuți aproximativ 2.000 de studenți. La București, grupurile cele mai active au fost cele din facultățile de Filologie, Științe Juridice, Teatru, Medicină, Arhitectură, Politehnică, Filosofie și de la Institutul Medico-Militar.
În ziua de 2 noiembrie, Comitetul de organizare, în fruntea căruia se aflau Alexandru Ivasiuc şi Mihai Victor Serdaru, a decis convocarea unei adunări studenţeşti cu caracter public. A fost fixată ziua de 5 noiembrie, locul fiind Piața Universității. De teama unui răspuns violent al regimului, Comitetul de organizare a decis că trebuie să evite izbucnirea unor incidente. În acest sens, studenţii de la Facultatea de Filologie şi Facultatea de Ştiinţe Juridice au realizat o serie de manifeste. Dintre lozincile folosite, amintim: „Jos rusa şi marxismul”, „Vrem ştiinţă, nu politică în universitate” şi „Urmaţi exemplul studenţilor unguri, cehi şi poloni”. Printre studenții de la Filologie îl regăsim și pe Paul Goma.
În aceste manifeste, studenții îşi prezentau revendicările şi, totodată, îndemnau restul populaţiei să li se alăture. Prin aceasta, ei urmăreau să arate o opoziție fermă față de abuzurile partidului comunist, voiau să creeze un precedent pentru folosirea drepturilor democratice, a dreptului de adunare şi, totodată, doreau să determine autoritățile să înceapă negocieri în acest sens.
Planurile aveau să le fie date peste cap în ziua de 4 noiembrie, când au venit vești proaste din Ungaria: armata sovietică a ocupat Budapesta și alte puncte strategice. Însă, chiar și așa, organizatorii decid ca manifestația să se desfășoare. În aceeași zi, la București, sunt arestați mai mulți studenți.
Și ca norii negri să se aștearnă complet deasupra studenților din București, în noaptea de 4 spre 5 noiembrie, trupele Ministerului de Interne au ocupat Piaţa Universităţii.
Circulaţia a fost oprită, iar pe toată partea carosabilă din faţa Universităţii erau camioane în care soldaţii, înarmaţi cu arme automate, erau aşezaţi pe bănci gata de intervenţie.
În aceste condiții, organizarea manifestației a devenit imposibilă. Alte trupe de intervenţie erau masate în clădirea Universităţii şi în alte clădiri din zonă. Toţi cei care avuseseră intenţia de a participa la manifestaţie s-au lămurit asupra situaţiei din momentul intrării în piaţă, dar nu s-au oprit. Ceea ce nu ştiau era că la intrările în piaţă se aflau membrii de partid din diferitele facultăţi care notau numele tuturor celor care treceau prin zonă.
Cum revoluția din Ungaria a fost reprimată brutal de Armata Roșie, organizarea unei alte manifestaţii la Bucureşti nu avea nicio şansă de izbândă. Însă, acţiunile revendicative din universităţi nu au încetat imediat.
Studenţii de la Facultatea de Filosofie au mai vrut să organizeze o nouă manifestaţie la 15 noiembrie. Planurile le-au fost dejucate de autorități, organizatorii fiind arestaţi înainte de a putea transmite mai departe această iniţiativă.
Au urmat o serie întreagă de arestări, mandatele de arestare fiind vizate de alt comitet special al PMR, condus de Gheorghe Apostol. Partidul nu a avut milă față de cei care s-au răsculat împotriva sa, în timpul anchetelor, potrivit propriilor mărturii, studenții fiind bătuţi cu brutalitate. Unii studenţi au fost anchetaţi de ministrul de interne Alexandru Drăghici în persoană.
Cea mai mare parte a arestărilor a avut loc în noiembrie-decembrie 1956, însă arestările au continuat şi în tot cursul anului 1957. O parte dintre cei arestaţi au fost condamnaţi la închisoare pe termene între 1 şi 6 ani.
Printre cei condamnați s-a numărat și tânărul Paul Goma, pe atunci scriitorul și disidentul comunist având 21 de ani.
Născut la 2 octombrie 1935 în satul Mana, județul Orhei, din Basarabia, din părinți învățători, Goma s-a refugiat în Transilvania, în martie 1944, alături de familia sa. Cinci ani mai târziu, Paul Goma intră prin concurs elev bursier la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. În 1952, înaintea ultimului an de liceu, află că fusese exmatriculat din toate școlile din țară, după ce în mai 1952 fusese convocat la Securitatea din Sibiu și „reținut” opt zile pentru că vorbise în clasă despre partizanii din munții și deținea „un jurnal intim codificat”. În cele din urmă, tatăl său a reușit să-l înscrie la Liceul „Negru Vodă” din Făgăraș.
În 1954, a dat examen de admitere atât la Universitatea București – Filologie, cât și la nou-înființatul Institut de literatură și critică literară „Mihai Eminescu” (fosta Școală de Literatură, numită și fabrica de scriitori). Ia examenele de la ambele instituții, însă a ales Institutul, care, în 1955, este transformat în secție la Facultatea de Filologie a Universității București. Revenind la arestarea sa din timpul Mișcărilor Studențești din 1956, Goma este arestat la 22 noiembrie, de la Universitate. Ulterior, este dus la Ministerul de Interne și anchetat, fiind acuzat de tentativă de a organiza o manifestație ostilă de solidaritate cu Revoluția din Ungaria.
Aflat în detenție, Paul Goma face cunoștință cu închisorile Malmaison și Jilava, procesul său fiind amânat de nenumărate ori. Într-un final, în iunie 1957, Goma a primit doi ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică.
În martie 1958, el a fost trimis disciplinar la Penitenciarul Gherla. În noiembrie a fost eliberat din închisoare, dar trimis – pentru 36 luni – cu domiciliu obligatoriu (DO) în satul-nou Lătești, raionul Fetești. În noiembrie 1961, autoritățile i-au prelungit restricția domiciliară cu încă 24 luni.
Ca atare, Paul Goma a protestat, în scris, împotriva abuzului autorităților. El va fi eliberat de-abia în ianuarie 1963.
În 1965, ca urmare a deciziei lui Nicolae Ceaușescu de a le permite foștilor deținuți politic să-și continue studiile universitare, Goma a dat de admitere și a intrat la Facultatea de Filologie, Universitatea București. Trebuie precizat că lui Goma nu i-a fost permisă reînmatricularea în anul III, deși, potrivit legii, avea acest drept. Până în 1977, când părăsește țara, Paul Goma are mai multe clinciuri cu regimul.
Cazul lui Octav Bjoza
Președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, Octav Bjoza, s-a născut la 11 august 1938, la Iaşi. Tatăl său fiind CFR-ist, din anii 1941-42 se stabileşte cu familia în zona Braşov.
În 1956, Bjoza a absolvit Colegiul Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov. Ulterior, în anul 1957, el intră la Facultatea de Geografie-Geologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
La 25 iunie 1958, înainte de împlinirea vârstei de 20 de ani, spre sfârșitul primului an de studenție, după ultimul examen, Bjoza a fost exmatriculat și arestat de Securitatea din Iași.
Motivul? Între 1956-1958 a făcut parte, împreună cu alţi 14 elevi, studenţi şi muncitori, din organizaţia anticomunistă „Garda Tineretului Român” din Braşov.
La început, este anchetat la Iași, de căpitanul David Isidor și de lt. maj. Gaşparovici Eugen. Ulterior, pentru o perioadă scurtă, ajunge la Centrul de Anchetă Uranus, în București. Aici este anchetat de cpt. Gheorghe Enoiu.
Apoi ajune în mâinile Securității din Braşov, fiind anchetat de lt. maj. Traian Urzică şi mr. Stelian Alexandrescu.
La 10 octombrie 1958, Octav Bjoza este condamnat de Tribunalul Militar Brașov, la 15 ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică și confiscare totală a averii, prin sentinţa nr. 672/10.10.1958, fiind acuzat de „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”.
Preşedintele completului de judecată a fost maiorul de justiţie Dragoş Cojocaru, cel care a trimis la moarte loturile de luptători anticomunişti ale maiorului Nicolae Dabija și pe cel al lui Ion Gavrilă Ogoranu.
La 9 februarie 1962, prin decizia nr. 34 a Tribunalului Suprem al Republicii Populare Române, Colegiul Militar a admis recursul declarat de Procurorul General al RPR și a casat sentinţa inițială, condamnându-l pe Bjoza la 4 ani temniţă grea.
În perioada de detenție, Octav Bjoza a trecut prin închisorile Codlea, Gherla, Galaţi, Brăila, Văcăreşti şi Jilava, precum și prin lagărele de muncă din Balta Brăilei – de la Strâmba, Stoieneşti şi Salcia, și prin lagările de muncă din Delta Dunării, ca Bacul „4” şi Periprava – Secţia Grindu.
De la Periprava, Octav Bjoza a fost eliberat la 23 iunie 1962.
După eliberare, s-a căsătorit imediat cu prietena Carmen Sireteanu, care l-a aşteptat cei 4 ani și împreună cu care va avea un fiu, pe nume Mircea.
Într-un interviu pe care mi l-a acordat în luna februarie a anului 2019, Octav Bjoza mi-a declarat că a terminat facultatea „cu o întârziere de 10 ani”, pentru că, la început, autoritățile comuniste nu i-au permis să-și continue studiile. Mai mult, Bjoza nu a putut nici să promoveze în serviciu, conform propriei declarații. Astfel, măsurile impuse, la acea vreme, de regimul comunist îl afectează și azi, la mai bine de trei decenii de la Revoluția din Decembrie 1989, el având o pensie mică.
„(…) Suferința noastră nu s-a încheiat odată cu eliberarea, a continuat toată viața, că am fost marginalizați. Noi n-am putut termina facultăți, meserii la momentul potrivit. Concret, eu am terminat cu o întârziere de 10 ani facultatea, pentru că, la început, nu ne era permis. N-am putut promova în serviciu, pensiile noastre sunt mici”, mi-a declarat, în anul 2019, Octav Bjoza.
Care au fost, în mod concret, consecințele arestării sale?
Până în 1965, lui Octav Bjoza, ca și lui Paul Goma, nu i s-a permis să-și reia studiile universitare. Astfel, de la eliberarea sa, din 1962, și până în 1965, Bjoza a urmat cursurile unei școli tehnice postliceale de instalaţii pentru construcţii civile şi industriale.
După ce în 1965 i s-a permis să-și reia studiile superioare, în 1966 a susținut un examen și a fost admis la Facultatea de Electromecanică din cadrul Universităţii din Braşov, pe care a absolvit-o în anul 1972.
Nu doar el a avut de suferit de pe urma reținerii sale, ci și familia sa. Ioan Bjoza, tatăl său, a fost reținut de Securitate în octombrie 1958. Până în martie 1959, Ioan Bjoza a stat în detenție. Totodată, din cauza reținerii fiului său, el avea să-și piardă serviciul pentru totdeauna.
Mama sa, Georgeta Bjoza, de profesie contabil, a fost concediată de la CFR. După un an, a fost reprimită în câmpul muncii, tot la CFR, dar ca muncitor necalificat.
De asemenea, familia Bjoza a pierdut terenul și casa părintească din municipiul Iași, în anul 1978, când secretar al Partidului Comunist al județului era Ion Iliescu, după cum reiese din Biografia lui Octav Bjoza, de pe site-ul AFDPR.
Totodată, Bjoza nu a avut dreptul la locuință din fondul de stat și nu i s-a permis să lucreze în țările arabe.
Din cauza dosarului lui Octav Bjoza, unicul său fiu, Mircea, a fost exmatriculat de la Liceul de Marină din Constanța la doar două luni după ce fusese admis. În mod oficial, Mircea Bjoza figurează, însă, ca „retras la cerere”.
Potrivit lui Octav Bjoza, din acest motiv, fiul său a suferit o cădere psihică și s-a îmbolnăvit de diabet, ceea ce peste mai mulți ani i-a adus decesul.
„Eu am fost condamnat la ora 23:00 și la ora 8:00 dimineața, a doua zi, s-a confiscat totul, tata – arestat, mama – dată afară de la serviciu. Un an de zile, fără serviciu, după care, muncitor necalificat.
Am avut un fiu care a visat să se facă ofițer de marină. A reușit la Liceul de Marină din Constanța. După două luni, l-au dat afară. M-au chemat acolo, dacă istoria se va scrie și cei tineri veți umbla pe acolo, veți vedea că a fost luat la cererea mea, nu dat afară – așa figurează acolo. S-a îmbolnăvit psihic, grav de tot. Ulterior, a dat în cea mai parșivă formă de diabet și a murit în brațele mele la 42 de ani”, a rememorat președintele AFDPR acele clipe.
Până la Revoluția din Decembrie 1989, Octav Bjoza avea să fie urmărit de Securitate, printr-o rețea de informatori.
Cazul Ana Șincai
Mișcările Studențești din anul 1968 au zguduit, practic, întreaga lume, pentru prima dată după Al Doilea Război Mondial. Iar aici amintim: mișcările de protest din SUA, în urma cărora președintele Lyndon B. Johnson nu a mai candidat pentru un nou mandat; manifestațiile studențești din Franța, care au început la 3 mai și care au continuat două luni, până când Charles de Gaulle a dizolvat Adunarea Națională și a organizat noi alegeri; evenimentele din Cehoslovacia și invadarea Cehoslovaciei de către Armata Roșie, care a provocat manifestații studentești de protest în Polonia și Iugoslavia; manifestația studentilor din Mexic, din 2 octombrie, care a fost reprimată brutal de autorități, cu focuri de armă în Plaza de las Tres Culturas din Tlatelolco.
Ei bine, în acest context, în Capitală, în Ajunul Crăciunului, a avut loc o demonstrație studențească. Ziua de Crăciun devenise o zi de lucru, de mai mulți ani, studenții nu mai aveau vacanță și aveau cursuri chiar și pe 25 decembrie.
Astfel, studenții au decis să colinde toată noaptea de Ajun.
Potrivit unui interviu acordat lui Adrian Cioflâncă, de către Ana Șincai, cea care avea să fie scoasă „țap ispășitor” de regimul comunist, totul a început în căminul de la Politehnică.
„Eram la Teatrul din Pod al Casei Studenților. Acolo a venit un grup de băieți, cu lumânări și, împreună am mers la Căminul 6 Martie de la Drept, unde locuiam. În fața căminului, m-am alăturat unui grup de fete care cântau colinde. Fetele din cămin derulau suluri de hârtie de la ferestre, iar băieţii de la Politehnică, câteva zeci, veniţi din Grozăveşti, dădeau foc la hârtia de jos. Era o atmosferă plăcută. De acolo, spre miezul nopţii, am plecat mai mulţi să colindăm şi la alte cămine. Pe parcurs s-a alăturat un grup masiv de studenţi veniti din Grozăveşti. Prima destinaţie a fost căminul din Piaţa Kogălniceanu, unde am dansat Hora Unirii şi am aprins torţe. Am mers apoi în Piaţa Universităţii, unde am dansat din nou Hora Unirii. Ajunul Crăciunului era numit atunci «sărbătoare folclorică națională» şi nu ne-am închipuit că Hora Unirii poate să fie un delict naţional. În drum, am trecut pe lângă Ambasada Cehoslovaciei, unde am ovaţionat şi i-am lăudat pe cehoslovaci pentru Primăvara de la Praga. Le-am spus colegilor că trebuie să mergem să-l colindăm pe Ceauşescu, ca să-si dea seama că nu avem intenţii rele”, a afirmat Șincai, în interviul acordat pentru Revista 22.
Ion Iliescu, la acea dată prim-secretar al UTC și ministru al Tineretului, acuza că totul a pornit de la un „aşa-zis colind“ şi a sfârşit în faţa ambasadei americane, unde „cetăţeanca (n.m. – Ana Şincai) a început să strige, «Libertate, libertate pentru studenţi!»“.
Ce a pățit Ana Șincai?
A doua zi, fiind chemată la municipiul de partid, Ana Șincai a fost reținută de autorități, fiind acuzată de „atentat împotriva puterii de stat”. Până pe 30 decembrie, ea a stat în detenție, apoi a fost dusă la Spitalul 9. Aici a stat doar o zi. De la Spitalul 9, Ana Șincai a fost dusă la Închisoarea Văcărești, unde a și făcut Revelionul. În martie 1969, a fost transportată din nou la Spitalul 9. Ulterior, a avut parte și de un proces penal, în urma căruia a fost închisă, pentru „tulburarea ordinii publice și a bunelor moravuri”, timp de 6 luni, la Spitalul 9. În septembrie 1969, a fost mutată pentru „dispensarizare la policlinica teritorială” la Ploiești. Practic, a fost mutată „în domiciliu forțat la Ploiești, de unde eram”, după cum a dezvăluit Șincai.
De asemenea, Ana Șincai a explicat că a avut de-a lungul timpului numeroase probleme profesionale, nu a reușit să prindă un post bun și nici să se înscrie la doctorat.
În concluzie, după cum am putut observa în cazurile prezentate anterior, tinerii care au înfruntat regimul comunist au fost sever pedepsiți de autoritățile vremii. Unii dintre aceștia, precum Octav Bjoza, au și azi de suferit de pe urma interdicțiilor impuse de regimul comunist.
Eugen DINU
Bibliografie
- https://adevarul.ro/cultura/istorie/cazul-paul-goma-singur-tuturor-scriitorul-implineste-80-ani-1_560e46b6f5eaafab2c3bbbdb/index.html
- https://adevarul.ro/cultura/istorie/ion-iliescu-golaniastudenteasca-1968-1_5159ca6b00f5182b8573b8d2/index.html
- https://afdpr.ro/octav-bjoza
- https://www.bugetul.ro/exclusiv-majorare-de-75-guvernul-dancila-a-umblat-la-indemnizatiile-fostilor-detinuti-politic/
- https://www.bugetul.ro/exclusiv-primul-roman-decorat-de-klaus-iohannis-face-acuze-grave-cine-e-de-fapt-cea-mai-vitregita-categorie-sociala/
- https://mnlr.ro/paul-goma/
- https://www.rador.ro/2015/11/04/documentar-reprimarea-miscarilor-studentesti-din-romania-anului-1956/
- https://tismaneanu.wordpress.com/2013/06/12/in-memoriam-ana-sincai-o-luptatoare-anti-totalitara/
- https://www.ziaruldeiasi.ro/national-extern/cum-am-devenit-instigatoarea-numarul-unu~ni46ps
