Ministerul Finanțelor Publice a publicat un document care cuprinde necesarul brut de finanțare la nivel guvernamental pentru anul 2020, care se ridică la aproximativ 86,9 miliarde lei pentru anul 2020. Echivalentul a 18,17 miliarde euro.
O creștere cu 17,14% față de anul 2019 și cu 29% față de ultimul împrumut luat de România de la Fondul Monetar Internațional în anul 2009.
O creștere imensă, din punctul meu de vedere, să ajungi să te împrumuti într-un singur an, cu 18,17 miliarde euro, în contextul în care ai redus în mod voluntar și asumat spațiul fiscal (adică ai renunțat la taxele și veniturile fiscale datorate de anumite sectoare) și nu ai un plan de măsuri de combatere și diminuare a fenomenului evaziunii fiscale, estimata la 22 miliarde euro, anual.
O creștere generată de un deficit crescut, care ajunge în anul 2020 la 3,6% din PIB, nivel care încalcă Tratatul de la Maastricht și distruge unul din ultimii indicatori de convergență nominală cu zona euro (mai rămânem doar cu cel privind ponderea datoriei publice în PIB, care este cu mult sub 60%, dar nu stim pentru cât timp, dacă menținem ritmul de îndatorare din aceste zile).
O creștere generată de necesitatea refinanțării datoriei publice, în sumă de cca 46,3 miliarde lei pentru anul 2020, datorie care, iată provine din trecut și ajunge la scadență.
Asistăm deja la o escaladare a împrumuturilor, datoria publică crescând în anul 2019 cu 9,8% față de nivelul anului 2018, ajungând la valoarea de 366,4 miliarde lei (76,8 miliarde euro).
Cu toate acestea, reducem în continuare taxe, impactul reducerii de taxe de la finalul de an 2019 și începutul de an 2020 este de 8 miliarde lei, nu colectăm veniturile programate, avem cel mai mare gap de TVA din Uniunea Europeană (peste 35%) și avem cel mai scăzut nivel al veniturilor fiscale din UE.
Ne-am obișnuit să rezolvăm orice problemă de finanțare a României prin împrumuturi, fondurile europene sunt un vis frumos, greu realizabil, iar în tot acest timp, doi actori pierd permanent:
Statul pentru că se împrumută și cetățenii pentru că vor plăti aceste împrumuturi.
De ce este păguboasă această abordare?
În primul rând pentru că banii împrumutati de stat înseamnă bani mai puțini pentru finanțarea economiei private.
Statul ia banii din piață pentru a asigura consumul guvernamental, iar firmele nu mai găsesc lichiditatea necesară pentru a-și asigura finanțarea curentă decât la costuri mult crescute.
Diminuarea lichidității din piață conduce la creșterea costului banilor, adică creșterea dobânzilor la care se împrumută mediul privat din piață.
Asta înseamnă costuri suplimentare pentru toți, pentru că aceste dobânzi se reflectă în costul produselor si serviciilor din piață. O creștere cu cel puțin 1% a dobânzilor din piața privata este de așteptat în condițiile actualului necesar de finanțare.
Dar nu numai atât.
Acoperirea necesarului de finanțare din împrumuturi înseamnă dobânzi pe care statul trebuie să le platească pentru acești bani.
Potrivit documentului publicat de Ministerul Finanțelor Publice, statul urmează să împrumute 55% din cele 86,9 miliarde lei de pe piața internă.
La o dobândă medie de 4% (la acest moment, însă suntem în pericol de a suferi o retrogradare a ratingului de țară în primăvara anului 2020, din cauza lipsei de consolidare fiscală) asta ar însemna un plus de 1,91 miliarde lei care se adaugă la cheltuielile cu dobânzile (0,2% din PIB).
Rețineți această cifră: dobânzile ne vor costa aproape 2 miliarde de lei în plus în anul 2020.
Asta în scenariul optimist, deoarece o eventuală retrogradare a ratingului de țară ne-ar putea conduce la un cost cu dobânzile situat între 3 și 4 miliarde lei.
Am înțeles în trecut această apetență pentru împrumuturi.
Nu exista spațiu fiscal, nu exista poate o preocupare pentru colectarea veniturilor, am avut diferențe mari între veniturile programate și veniturile efectiv colectate.
Dar acum ce avem? Nu avem nici măcar ce am avut ci avem o explozie și o veselie în împrumuturi pe fondul reducerii de taxe.
Cine a profitat de reducerea de taxe? Probabil cei mai mari jucăori din economie.
Cine platește împrumuturile? Noi, veșnicii eroi, contribuabilii anonimi care, de 30 de ani, ținem țara pe linia de plutire, plătind prostiile unora sau altora.
18,17 miliarde euro! Enorm!
Câte spitale, câte școli, câte grădinițe și câți kilometri de autostradă s-ar fi putut construi?
Suma reprezintă aproape jumatate din finanțarea totala pe care o primește România de la UE în perioada 2014-2020.
Și mai există un risc, care nu este deloc de neglijat: există riscul ca acest necesar de finanțare estimat la început de an să crească cu până la 10 miliarde de lei dacă România nu va avea o creștere economică de peste 4%.
Pentru că, o creștere economică de 3% sau cum o arată prognozele specialiștilor din instituțiile internaționale de 2,8% pentru anul 2020, înseamnă venituri mai puțin la bugetul de stat și un deficit mai mare care trebuie acoperit.
Riscul este major și are o serie de influențe care țin de contractarea principalelor economii europene.
Aici nu înțeleg eu de ce s-a preferat reducerea de spațiul fiscal și s-a mers pe creșterea nivelului împrumuturilor.
Într-un spațiu volatil asta este cea mai mare greșeală care se poate face, din punct de vedere al politicii fiscal-bugetare.
Din păcate, România se împrumută masiv doar pentru cheltuielile curente, inclusiv pentru pensiile speciale pe care, da, le avem prinse în bugetul pe anul 2020, în timp ce alte cheltuieli nu sunt prinse.
Din păcate, România refuză să facă consolidare fiscală și refuză să colecteze sumele din evaziunea fiscală.
Aceasta nu este o rezolvare a situației curente ci o agravare a problemelor structurale ale economiei românești.
Adrian Câciu – analist economic
