sursa foto:  zf.ro

Lucian Croitoru, BNR: „Ceva ce ar trebui reparat în gândirea noastră”

Lucian Croitoru, consilierul guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, a scris un text extrem de interesant pe blogul BNR în care explică beneficiile crizei economice și ce abordare ar trebui să avem.

„Pe lângă efectele dureroase, crizele economice au și beneficii. Unul dintre aceste beneficii este acela că momentele cruciale, cum sunt crizele, ne obligă să analizăm la ce anume din stocul nostru de cunoaștere trebuie renunțat, din cauză că e greșit, și ce anume trebuie adăugat. În acest scop, cele mai multe studii se concentrează pe cercetarea câte unei crize (sau criză cu criză), adică pe perioada premergătoare și pe perioada imediat următoare crizei. De asemenea, în mod corect, studiile se concentrează pe cercetarea evoluțiilor economice ca pe o succesiune de alternanțe între crize și perioade de avânt economic, dar rareori consideră că acestea sunt conduse de alternări succesive între rațiune-euforie-panică-rațiune, unde rațiunea este definită ca o concordanță permanentă între mijloace și scopuri. Aici voi arăta că această din urmă abordare este cea benefică. Ea susține două concluzii: prima, reglementările excesive nu pot tempera ciclul economic; a doua, relaxările cantitative sunt mai puțin eficiente decât politica fiscală în reinflatarea economiei.

Vezi si Replica VIRALĂ a lui Cioloș, prin care a făcut knockout toată clasa politică

Anunțul specialiștilor IT: România ar putea deveni prima țară din lume

Studiile bazate pe abordarea „criză cu criză”, adică cele care studiază vecinătatea temporală a crizei, au următoarea metodologie: perioada premergătoare este analizată pentru a găsi cauzele crizei, iar perioada ulterioară este analizată cu scopul de a concepe reglementări țintind la evitarea repetării cauzelor, pe de o parte, și politici macroeconomice țintind la relansarea economiei, pe de altă parte. În această abordare, atât cunoașterea la care trebuie să renunțăm, pentru că apare a fi greșită, cât și cunoașterea suplimentară par să fie identificate foarte rapid. Mai ales reglementatorii par să învețe extrem de rapid, dacă ne luăm după miile de pagini de noi reglementări produse din 2008 încoace. Dar înlocuirea vechilor reglementări cu unele noi s-a produs și la crize anterioare, arătând că această învățare rapidă nu produce neapărat cunoaștere valabilă, ci mai degrabă propoziții care nici măcar nu vor avea nevoie de o nouă criză pentru a se dovedi neinteligente.

Vezi si Se întâmplă și în România! Locul unde primești job și casă gratis

Planul ambițios al Poloniei

Și în domeniul politicilor macroeconomice, cele care ne interesează în primul rând aici, abordarea „criză cu criză” poate duce, ca și în domeniul reglementării, la negarea politicilor anterioare. De exemplu, în criza din 2008, în țările dezvoltate cererea a scăzut dramatic, creând pericolul deflației în spirală. Cea mai bună metodă de a produce inflație este creșterea deficitelor bugetare (Calvo, 1991). Dar temerea sau incapacitatea guvernelor de a lărgi deficitele mai mult decât au făcut-o, împreună cu teama băncilor centrale de a părea neputincioase după ce au scăzut la zero ratele dobânzilor de politică monetară, au dus la ideea că numai politicile de relaxări cantitative mai pot reinflata economiile. Așa cum voi arăta mai jos, nu aceasta a fost soluția cea mai bună.

Un ciclu economic complex

Soluțiile de mai sus privind reformarea politicilor – adică înăsprirea reglementărilor și relaxările cantitative – sunt, în cel mai bun caz, niște soluții second best. Ele nu ar fi apărut, pentru a lua locul soluțiilor first best, dacă evoluția economiei ar fi fost înțeleasă ca o succesiune de crize și expansiuni economice conduse de alternanța rațiune-euforie-panică-rațiune. În această abordare, spre deosebire de abordarea criză cu criză, economia poate fi privită ca un fenomen incomplet relevat, în care fiecare nouă criză adaugă informații care ne ajută să stabilim reguli pentru mixul de politici în funcție de ciclul economic.

Pentru a exemplifica această idee, voi lua în considerare perioada începând cu criza din 1929 și până în prezent. În această perioadă s-au repetat atât episoade relativ lungi de expansiune și inflație cât și perioade de recesiune și inflație sau deflație, iar dobânzile nominale au fost atât pozitive și înalte cât și negative. Pe baza fluctuațiilor economice din perioada 1929-2016 este de folos să notăm două caracteristici ale ciclului economic care ar fi fost cu dificultate acceptate înainte de criză, când capcana lichidității era considerată o caracteristică a trecutului:

a. ciclicitatea economiei este mai complexă decât se credea până acum. Dacă avem în vedere nivelurile ratelor nominale ale dobânzilor, există două faze ale ciclului: una „normală”, în care ratele dobânzii de politică monetară se situează la niveluri pozitive, și una „anormală”, în care ratele dobânzii de politică monetară sunt la zero sau negative.

b. în interiorul fiecărei faze „normale” sau „anormale” a ciclului de afaceri, există o fază expansionistă a economiei, în care ritmul de creștere a economiei este relativ înalt, și o fază recesionistă, în care ritmurile de creștere economică sunt negative.

Acceptând această descriere a ciclului economic, apar imediat două întrebări: a) cum am putea să-l influențăm în mod preventiv, pentru ca efectele lui negative să fie minimizate? și b) care dintre cele două politici macroeconomice – cea monetară sau cea fiscală – ar fi necesar să joace rolul central în stabilizarea economiei?

Prima întrebare vizează mai degrabă o iluzie larg răspândită, decât o posibilitate reală. Iluzia pe care o au cei mai mulți oameni este aceea că pot fi create reglementări care să prevină sau să atenueze bulele financiare și să creeze suficiente resurse pentru acoperirea pierderilor în caz de criză. Principalul meu argument împotriva ideii că reglementările pot atinge aceste obiective prin atenuarea fluctuațiilor economiei, este acela că ciclul complex al economiei este condus de schimbarea raționalității economice conform secvenței rațiune-euforie-panică-rațiune, unde, repet, rațiunea este definită ca o concordanță permanentă între mijloace și scopuri. În oricare stare a raționalității, agenții economici cred mai mult în limitele identificate de ei în mod endogen, decât în limitele exogen impuse de reglementatori, din moment ce nici unele nu sunt științifice sau, cel puțin, reglementările exogene nu pot demonstra că sunt „mai științifice” decât cele endogene.

Acest argument este explicat în Croitoru (2013), pornind de la faptul că oamenii în general nu calculează probabilități, ci doar judecă probabilități. Când, în anumite condiții, oamenii tind să dea atenție mai mare tăriei faptelor comparativ cu puterea lor predictivă (adică încălcând legile statisticii), apare supraîncrederea (Tversky și Griffin, 1992). Dacă apare concomitent la foarte mulți agenți, supraîncredrea individuală duce la euforie economică colectivă. În aceste condiții, concordanța dintre mijloace și scopuri se rupe. Reglementările nu fac decât să accelereze procesul de inovare financiară dedicat ocolirii reglementărilor costisitoare, putând accentua euforia. Acesta este motivul pentru care reglementările nu au reușit niciodată să asigure prevenirea crizelor sau să atenueze fazele ciclului. Și nici nu vor reuși. Neavând o fundație științifică solidă, mai devreme sau mai târziu, arhitectură instituțională stufoasă a noilor reglementări financiare excesive va deveni parazitară, adică birocrația asociată își va face un scop din perpetuarea existenței.

Având această clarificare făcută, importantă rămâne obținerea unui răspuns corect la cea de-a doua întrebare de mai sus, și anume cea referitoare la identificarea politicilor care ar trebui să joace rolul central în stabilizarea economiei. Acest răspuns depinde de identificarea corectă a fazelor ciclului economic complex. În acord cu definiția ciclului prezentată la punctele a. și b., economia se poate afla într-una din următoarele patru faze: (i) normal-expansionistă, atunci când economia crește susținut într-o perioadă normală (cu dobânzi nominale pozitive pe tot spectrul curbei randamentelor); (ii) normal-recesionistă, atunci când o recesiune apare într-o perioadă normală; (iii) anormal-recesionistă atunci când recesiunea sau o creștere economică foarte scăzută apare într-o perioadă anormală (cu dobânzi negative, cel puțin pe partea „scurtă” a curbei randamentelor). Într-o astfel de fază s-au aflat economiile dezvoltate în perioada Marii Recesiuni și se mai află încă economiile din zona euro; și, în sfârșit, (iv) fază anormal-expansionistă, atunci când economia crește susținut într-o perioadă anormală. Într-o astfel de fază se află în prezent economia SUA. În general, faze de tipul (i) și (ii) au avut loc în perioadele 1937-2007, iar cele de tipul (iii) și (iv), în perioada 1929-1937 și în cea începută în 2008.

Vezi întregul articol AICI

URMARESTE-NE

SHARE

COMENTEAZĂ

articole similare