Nu trebuie să aștepți până când copilul poate urmări singur o poveste pentru a deschide o carte împreună. În primele luni și în primii ani, lectura înseamnă și ascultarea vocii, privirea imaginilor, gesturi și răspunsuri. Cuvintele nu sunt înțelese toate deodată, dar întâlnirile repetate cu ele fac parte din dezvoltarea limbajului și din apropierea dintre copil și părinte.
Începutul nu seamănă cu o lecție
Pentru un bebeluș, o carte poate fi mai întâi un obiect de explorat alături de adult. Imaginile mari și paginile rezistente permit o interacțiune simplă: părintele numește ceea ce vede, urmărește privirea copilului și răspunde sunetelor sale. Nu este nevoie ca micuțul să poată explica povestea pentru ca acel schimb să aibă sens.
Ascultarea și observarea imaginilor susțin familiarizarea cu limbajul și cu lumea din jur. Este însă diferit să oferi ocazii de învățare și să promiți rezultate garantate. Cititul nu vine cu o formulă pentru creșterea inteligenței și nici cu un termen până la care un copil trebuie să cunoască un anumit număr de cuvinte.
Imaginile pot deschide o conversație
Lectura devine mai bogată atunci când adultul nu se limitează la rostirea textului. Poate arăta un animal, îi poate imita sunetul sau poate întreba unde se află un personaj. Copilul poate răspunde printr-o privire, printr-un gest sau, mai târziu, prin cuvinte. Toate acestea pot face parte din aceeași activitate de citit împreună.
Întrebările trebuie să invite la participare, nu să transforme cartea într-o examinare. Dacă micuțul arată o imagine, părintele îi poate urma interesul și poate numi obiectul respectiv. Dacă încearcă să spună ceva, un răspuns atent păstrează conversația. Important este schimbul dintre cei doi, nu parcurgerea fără întrerupere a fiecărei propoziții tipărite.
De ce aceeași poveste poate rămâne interesantă
Cererea de a reciti o poveste cunoscută nu înseamnă că lectura a devenit inutilă. Repetarea oferă ocazia de a întâlni din nou aceleași cuvinte, imagini și legături dintre întâmplări. Copilul poate recunoaște un personaj sau o secvență înainte să poată urmări toate detaliile, iar familiaritatea susține participarea la poveste.
Pentru părinte, recitirea poate deveni un prilej de a observa ce îl preocupă pe copil. Uneori acesta se oprește asupra unui animal, alteori asupra unei emoții sau a unei acțiuni. Nu este necesară schimbarea continuă a cărților pentru a menține valoarea activității. O poveste reluată poate fi însoțită de conversații diferite, potrivite interesului de moment.
Cartea se alege și după etapa de dezvoltare
În primul an, cărțile cartonate, rezistente, cu imagini mari, sunt potrivite explorării. Între unu și trei ani, poveștile simple, rimele și repetițiile pot însoți dezvoltarea limbajului. Alegerea nu trebuie făcută numai după eticheta de vârstă: felul în care copilul reacționează la imagini și text arată ce îl atrage.
La vârste preșcolare, pot fi introduse povești cu început, desfășurare și final, despre prietenie sau emoții. Copilul poate fi invitat să ghicească ce urmează ori să imite un personaj. Aceste repere descriu posibilități de adaptare, nu probe pe care fiecare copil trebuie să le treacă la aceeași vârstă și în aceeași ordine.
Participarea poate însemna și întoarcerea paginilor, nu numai răspunsuri despre poveste. În cazul unui copil care încă nu vorbește, adultul poate descrie imaginea spre care acesta privește și poate lăsa loc pentru un sunet sau un gest. Mai târziu, aceeași pagină poate susține o propoziție spusă de copil ori o întrebare despre personaje. Cartea devine astfel un suport pentru comunicare, adaptat treptat abilităților deja prezente, fără a cere anticipat răspunsuri imposibile.
Relația contează la fel de mult ca textul
O parte importantă a lecturii este atenția reciprocă. Copilul transmite un semnal prin gest, sunet sau cuvânt, iar adultul răspunde. Acest schimb se întâlnește și în joacă sau în conversațiile obișnuite. Cartea îi oferă un punct de pornire, dar apropierea vine din disponibilitatea părintelui de a asculta și de a se implica.
Lectura nu înlocuiește joaca, mișcarea, afecțiunea sau sprijinul de care copilul are nevoie în restul zilei. Ea poate sta alături de toate acestea, fără programe sofisticate și fără presiunea performanței. Un moment în care priviți împreună câteva pagini și vorbiți despre ele păstrează esența activității: descoperirea limbajului într-o relație caldă, atentă și sigură.
Surse: HotNews.


















