Zilele de concediu rămase nefolosite pot însemna bani de primit la plecarea dintr-o firmă, dar dreptul trebuie analizat în funcție de vechimea concediului și de situația angajatului. Regula generală permite compensarea numai la încetarea contractului individual de muncă, nu înlocuirea obișnuită a odihnei cu bani în timpul angajării.
Pentru concediile vechi, simpla depășire a termenului de reportare nu stabilește singură că salariatul a pierdut orice drept. Contează dacă angajatorul i-a oferit efectiv posibilitatea de a-și lua zilele libere și dacă neefectuarea lor îi este imputabilă angajatului sau firmei.
Concediul se efectuează în fiecare an
Codul muncii stabilește că odihna anuală trebuie efectuată în anul pentru care este acordată. Dacă, din motive justificate, salariatul nu poate folosi integral sau parțial concediul, angajatorul are obligația de a acorda zilele rămase în perioada legală de reportare.
Aceasta este de 18 luni și începe cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediu. Pentru zilele aferente anului 2025, exemplul prezentat în informarea juridică indică intervalul început la 1 ianuarie 2026 și încheiat la sfârșitul lunii iunie 2027.
Reportarea nu transformă zilele de odihnă într-un bonus salarial pe care angajatul îl poate solicita oricând. Cât timp contractul continuă, soluția prevăzută de lege este efectuarea concediului, cu respectarea regulilor aplicabile programării și a situațiilor în care acesta nu a putut fi folosit.
Când apare dreptul la compensare în bani
Articolul 146 din Codul muncii permite compensarea concediului neefectuat numai la încetarea contractului individual de muncă. Regula generală nu este condiționată de un anumit motiv al plecării: relevante sunt încetarea raportului de muncă și existența unui drept actual la zilele respective.
Angajatul nu poate alege pur și simplu să lucreze în continuare și să primească bani în locul concediului anual. În același timp, la încetarea contractului trebuie stabilit ce concediu a rămas, pentru ce ani și dacă există condițiile legale pentru plata lui.
Ce a clarificat Înalta Curte pentru zilele vechi
Prin Decizia nr. 40 din 9 martie 2026, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat dreptul la compensație pentru concediul neefectuat, inclusiv după intervalul de reportare. Instanța a stabilit că dreptul subzistă atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv posibilitatea folosirii concediului.
În schimb, dacă salariatul a avut această posibilitate, dar s-a abținut să își ia concediul, dreptul la compensație pentru perioada care depășește termenul legal nu mai există în condițiile descrise de hotărâre. Diferența ține de împrejurările concrete, nu doar de numărul anilor trecuți.
Motivarea arată că angajatorul trebuie să creeze condițiile efective pentru concediu și să informeze salariatul, precis și la timp, asupra consecințelor neutilizării lui. Verificarea poate privi programarea agreată, solicitările angajatului și motivele invocate pentru imposibilitatea acordării zilelor libere.
Termenul pentru solicitarea drepturilor în instanță
Înalta Curte a clarificat și momentul de la care curge termenul de prescripție de trei ani pentru pretențiile bănești izvorâte dintr-un drept actual la concediul neefectuat. Acesta începe la încetarea raportului de muncă, când compensația poate fi cerută efectiv.
Termenul de trei ani nu trebuie confundat cu perioada de reportare de 18 luni. Primul privește acțiunea pentru obținerea sumelor datorate, iar al doilea privește efectuarea concediului restant. Existența dreptului și termenul în care poate fi solicitat sunt chestiuni juridice distincte.
Excepția pentru concediul din 2026 al personalului public
Pentru personalul instituțiilor și autorităților publice există o derogare de la regula generală. Legea nr. 141/2025 prevede că, la încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu, nu se acordă compensarea financiară a concediului neefectuat aferent anului 2026 pentru categoriile vizate.
Restricția se aplică indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activităților finanțate integral din venituri proprii organizate pe lângă instituțiile publice. Ea privește concediul aferent anului indicat, fără a justifica o concluzie generală că orice concediu restant, din orice perioadă, ar fi exclus de la plată.
La plecare, salariatul trebuie să verifice situația zilelor rămase, anul aferent fiecărui rest și documentele privind solicitarea sau programarea concediului. În cazul unei neînțelegeri, aceste elemente sunt relevante pentru stabilirea dreptului, alături de categoria angajatorului și de normele speciale aplicabile.
