sursa foto:  clujcultural.ro

Interviu EXCLUSIV. Andrei Ursu, fost director științific al IRRD, dezvăluiri fără perdea din interiorul Institutului Revoluției: ‘Am rămas stupefiat’

În contextul demiterii sale de Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD), reporterul Bugetul.ro a discutat cu Andrei Ursu, fiul inginerului și disidentului Gheorghe Ursu, ucis de Securitatea lui Nicolae Ceaușescu.

În interviul pe care ni l-a acordat, Ursu susține că a fost îndepărtat pe nedrept din funcția de director științific al IRRD și că această demitere a sa de la finalul lunii noiembrie 2022 este ilegală.

Mai mult, Andrei Ursu a afirmat, pentru Bugetul.ro, că totul i se trage de la cartea „Căderea unui dictator – Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989”, publicată în numele IRRD.

Totodată, el ne-a declarat că l-a acționat în instanță pe secretarul general al IRRD, Vasile Cutean, pentru abuz în serviciu, pentru că a fost eliberat din funcție pentru un motiv fals, neadevărat, nelegal.

De altfel, într-un interviu acordat pentru Bugetul.ro, fostul premier Petre Roman a spus că IRRD nu este un institut de cercetare. Ca atare, Andrei Ursu nu avea nevoie de titlul „Cercetător Ştiinţific gradul 2”, pentru a ocupa funcția de director științific. Reamintim că, într-un comunicat de presă, IRRD a transmis că Andrei Ursu a fost eliberat din funcție pemtru că nu deţine titlul de cercetător științific gradul II şi nici studii în domeniul istoric. 

Mâine, Bugetul.ro va publica și interviul pe care ni l-a acordat secretarul general al IRRD, Vasile Cutean. Pe scurt, Cutean susține că acuzațiile pe care i le aduc Petre Roman și Andrei Ursu nu sunt reale – *UPDATE, duminică, 2 aprilie 2023, Bugetul.ro a publicat interviul cu Vasile Cutean. Acesta poate fi citit AICI.

Trebuie făcută precizarea că am discutat cu Andrei Ursu atât despre scandalul legat de demierea sa din funcția de director științific al IRRD, cât și despre cartea „Căderea unui dictator”. Astăzi publicăm doar partea referitoare la scandalul de la IRRD.

Andrei Ursu, pentru Bugetul.ro: De când am ajuns la IRRD, în octombrie 2021, a existat o anumită rezistență la tema noastră de cercetare, și anume „Cine a tras în noi după 22?”

Eugen Dinu: Pentru început, de ce ați fost demis de la Institutul Revoluției?

Andrei Ursu: A fost un proces mai lung. De când am ajuns la IRRD, în octombrie 2021, a existat o anumită rezistență la tema noastră de cercetare, și anume „Cine a tras în noi după 22?”. Tema asta a fost propusă deoarece a fost cea mai puțin studiată și, până la urmă, cea mai dureroasă din istoria Revoluției. A rămas cel mai mare mister. Și mi s-a părut că a fost o chestiune programatică, adică o dezinformare masivă care s-a făcut în toți anii ăștia, și anume de Securitate, de oamenii care au știut cum să facă dezinformarea, cum să facă și manipularea din mass-media și prin care, practic, să-și acopere vinovățiile de la Revoluție și de la contra-revoluție, fiindcă ei au fost cei care au tras în noi după 22.

Nu toată Securitatea, ci o rețea pregătită de Securitate. Deci, cei care au făcut făcut dezinformarea, securiștii care au rămas la vedere, că nu toți au tras. Marea majoritate au rămas la vedere și s-au infiltrat în noua putere, până la urmă, dar atunci, în timpul Revoluției, i-au acoperit pe trăgători. Au știut de rețeaua respectivă și i-au acoperit, ceea ce îi face vinovați. A rămas acest „esprit de corps” să-i spunem, o loialitate, o solidaritate între ei, să nu se dezvăluie, să nu se dea în gât unii pe alții. Au rămas la acea narațiune. După aceea, au făcut mistificările despre care se știe, că au fost rușii, că a fost armata, că au fost ungurii, diverse variante, DIA – mai multe legende care să îi disculpe pe securiști.

„Roman a ajuns să aibă o epifanie”

De aceea, am propus eu tema asta, când am venit la IRRD. Deja o studiasem în cartea „Trăgători și mistificatori” și, inițial, Petre Roman, care el mă adusese acolo și mi-a propus să devin director științific la IRRD, mi-a promis că voi avea totală independență a cercetării, că nu o să se bage nimeni, că nu vor fi influențe politice sau de altă natură în decursul cercetării. Și s-a întâmplat în cea mai mare parte, cu mici excepții să spunem. Spre final a fost o luptă deschisă contra. Inițial, am văzut doar o reticență să accepte tema, însă Roman ne-a promovat, ca să zic așa, intens. Cred că Petre Roman a ajuns să aibă – am mai spus lucrul ăsta – o epifanie, a ajuns să înțeleagă mai bine ceea ce deja înțelesese în ianuarie ’90 sau încă din decembrie (n.r. – 1989), fiindcă avem date că încă din decembrie, pe 26 decembrie, i s-a comunicat și lui Petre Roman că trăgătorii erau din Ministerul de Interne, că teroriștii erau din Ministerul de Interne.

Eugen Dinu: Dânsul v-a spus ceva în acest sens?

Andrei Ursu: Am descoperit documentul, i l-am arătat. A zis: <<Domne, da, acum îmi dau seama, așa a fost>>. El semnează documentul respectiv. El l-a primit de la Gelu Voican Voiculescu, care știa tot, sigur. Și ăluia i-au dat pe mână Securitatea, aparatul de Securitate. El a devenit șeful noii Securități, să spunem, în acea perioadă tulbure. Bine, era trecută, formal, sub Armată și, din cauza asta, Roman a scris pe rezoluție, pe acel document de la Gelu Voican, în care spunea că teroriștii sunt securiști sau că sunt plătiți de Ministerul de Interne, tot tacâmul, că au armament diferit de al Armatei, că trag din case conspirative, că sunt antrenați pentru așa ceva, că au combinezoane negre, că sunt loiali lui Ceaușescu. Cheia asta era. Adică pentru ce luptau? Luptau pentru readucerea lui Nicolae Ceaușescu (n.r. – la putere). Știau tot și Roman a scris să se facă cercetări de către Armată – care era rezonabil. În clipa aia, nu avea pe cine să pună să facă cercetări asupra Securității, care era o forță de care întregului popor român îi fusese frică până cu câteva zile înainte și apoi a existat acea răbufnire de curaj, datorită solidarității și datorită faptului că „Armata e cu noi!” – această lozincă, care s-a adeverit, a fost reală. I-a făcut pe oameni să rămână în stradă, să apere Revoluția în continuare.

Roman s-a prins atunci și acum, după 33 de ani, și-a reamintit acea înțelegere și a zis: <<Da, domnule, ăștia au tras! Roman mi-a spus o chestie într-o primă ședință a Colegiului Național>>. N-a spus-o public, dar sunt convins că ar repeta-o. Încerca să-i convină pe restul din Colegiul Național să accepte tema noastră de cercetare: <<Camarazi – că pe atunci era cu ei încă, ca între revoluționari – să știți că mi-am dat seama că asta s-a întâmplat: Securitatea a tras. Aștia au fost rezistenții, teroriștii ei au fost! Mi-am adus aminte cum a fost la MApN în zilele acelea, 23, cum șușoteau Iulian Vlad cu Gușă, care era un pion de-ai lui Iulian Vlad, cum au adus niște teroriști prinși pe acolo. Asta a fost și mie îmi pare rău!>>. Asta spune Roman: <<Îmi pare rău!>>. A spus și lucrul ăsta: <<Eu eram nepriceput, eram din afară venit în acea structură CFSN și mi s-a spus că decât să rămână pe străzi 14.000 de securiști, mai bine să-i băgăm în instituții, că-i controlăm și am acceptat>>. Probabil că a greșit, probabil că existau niște soluții mai bune. Asta a spus-o în fața Colegiului Național.

Eugen Dinu: Când mai exact?

Andrei Ursu: A spus asta în decembrie 2021. Era înainte de conferința de presă în care am anunțat tema de cercetare, fiindcă atunci a fost bătălia. Pe moment, i-a convins să nu se opună. Le-a mai spus un lucru: <<Dacă nu acceptăm să cercetăm chestia, ne desființează. Trebuie să ieși cu ceva real, adevărat, în fața opiniei publice, în fața presei>>. A vrut să-și spele imaginea, dar eu nu i-am luat-o în nume de rău. Mi s-a părut că a fost onorabil din partea lui Roman. Nu contează că vrea să-și spele imaginea. Vrea să facă un lucru bun, pentru mine asta a fost important. Și i-a convins, pe moment ne-au lăsat să ne facem treaba. O vreme.

Revenind la Roman, a avut această intervenție. Am pornit cercetarea, a fost acceptat noul Consiliu Științific – oameni de mare valoare. Am reușit să-i îndepărtăm pe niște oameni care erau foarte toxici și care scriseseră cărți pe linia Securității: Florian Banu, Constantin Corneanu – istorici care au propagat teoriile Securității despre teroriști sau despre evenimentele de după 22 decembrie. Roman ne-a protejat, ca să zic așa. Au mai existat voci. Pe parcurs, la câte-o ședință se ridica câte-un Mironov: <<Domne, dar noi nu suntem procurori>>. La un moment dat, și Răzvan Theodorescu a spus lucrul ăsta. Și am avut discuții cu Răzvan Theodorescu: <<Domnule, sunteți istoric! Ca istoric, nu putem să ignorăm cine au fost actorii unor evenimente istorice. Studiem evenimente istorice de la surse, nu putem să ignorăm cine a tras, dacă știm că s-a tras. Nici să ignorăm intenția, nici să nu facem analiza și să coroborăm datele, astfel încât să ajungem la o concluzie cu privire la sensul evenimentelor: de ce au tras, cine au tras și cum s-a făcut acoperirea>>. A fost de acord Răzvan Theodorescu. Multă vreme, Mironov n-a acceptat chestia asta. Mironov, până spre sfârșit, spunea: <<Domnule, dar noi nu suntem procurori>>. Și asta mă înnebunea. Nu înseamnă că trebuie să fii procuror. Și ca istoric tot trebuie să stabilești o vinovăție, chiar dacă nu e juridică. Nu pot eu să-i bag la pușcărie, oricum. Evident că nu-s procuror, că n-am puterea să-i bag la pușcărie, dar să spunem ce s-a întâmplat, trebuie s-o facem și o facem conform probelor.

Până la urmă, și procurorii merg pe probe, iar istoricii merg pe surse istorice și trebuie să formuleze o narațiune a evenimentelor, de la cap la coadă. Nu neapărat cu o anumită vinovăție individuală, ci cu șirul evenimentelor, cine a participat și cine, ce a făcut.

Au acceptat chestia, dar a fost o luptă destul de dură, pe alocuri. Dar, la un moment dat, au schimbat tactica. Am lucrat cu niște cercetători foarte serioși, au făcut treabă bună. I-am angajat de-abia în martie. Au durat mult angajările, cu comisii, cu concurs.

Am vrut să fie totul foarte curat. Nu m-am băgat să-și depună candidatura, să nu zică cineva că mi-am adus eu echipa. Doamne ferește! Am lăsat echipa de la IRRD să dea anunț și am format comisii de concurs, cu oameni de mare valoare: Adrian Miroiu, membru corespondent al Academiei Române, Bogdan Murgescu, prorector, Lavinia Stan. Deci, oameni de mare valoare care au făcut parte din comisiile de concurs. Ne-au validat metodologia de concurs, planul de cercetare. M-au ajutat foarte mult. Eu nu sunt de formație istoric, n-am doctorat, într-adevăr, în istorie. Am învățat, pur și simplu, din mers multe din bucătăria asta a conducerii unei echipe de cercetare.

Am învățat-o din mers, dar nu pot să spun că mi-a fost foarte greu. A fost ceva natural, fiindcă făcusem cercetare, totuși, de ani de zile. M-a ajutat mult și colegul american, care e doctor în științe politice. Am învățat de la oamenii ăștia, concursul a mers, am angajat tineri foarte serioși. Au muncit foarte tare. Am scos studiile. În Colegiul Național exista un curent, la fiecare ședință, voiau să vadă ce am scris. Și atunci a început bătălia asta. Le-am spus că: <<Nu e cazul să vedeți, ce puteți spune, că nu e bine. Comisia de concurs, de validare, validează ce scriem, și anume istorici de meserie. Dumneavoastră nu aveți cum, că deja se numește o imixtiune, se numește cenzură. Sper că nu vreți să mai revenim la cenzura cum s-a făcut până acum>>. Am studiat cum se scrisese până atunci la IRRD și mi-au spus cercetătorii, pe șleau, că exista cenzură și autocenzură.

Eugen Dinu: Aveau atribuții de a controla lucrarea?

Andrei Ursu: Tocmai! Ei și-au arogat o astfel de atribuție, dar nu scrie în ROF-ul lor. Și-au tot schimbat ROF-ul (râde). Aproape la fiecare ședință era un nou ROF, prin care impuneau noi atribuții. Dar la chestia asta, totuși, nu s-au băgat, fiindcă ar fi fost un mare scandal. Eu aș fi declarat imediat, de atunci, în presă: <<Domne, se băgă într-o cercetare istorică! Nu face parte din atribuțiunile Colegiului Național al Institutului Revoluției>>. Da, în privința temei, aveau unele atribuțiuni să aprobe tema, dar o aprobaseră. Gata! Acum, concluziile la care ajungem sunt doar ale oamenilor care studiază, pe baza probelor. Noi avem, acum, probe. Slavă Domnului! 3.300 de volume. Am avut acces la foarte multe dosare.

Au început să se supere și pe chestia asta. Ce Dosarul Revoluției? Deja erau foarte multe scandaluri în iunie. Am ieșit cu o prezentare a temei la Academie. Erau foarte șucăriți de acolo, asupra temei noastre, dar ei nu văzuseră încă manuscrisul. Și pe 6 iulie Roman mi-a spus: <<Domne, trebuie să le dai manuscrisul!>>. Trecuse de peer review. Toți cei din Consiliul Științific își dăduseră aprobarea. Au existat corecturi, revizuiri – cum se face în cercetare. Nu ne-a cerut nimeni să schimbăm sensul cercetării. De asemenea, trecuse și de Polirom. Și am zis: <<Bine, le dau manuscrisul, să se uite!>>. Că era tensiunea prea mare și se punea problema că n-or să mai aprobe publicarea. Și Roman mi-a zis: <<Mai bine le dai, că ăștia n-or să mai aprobe publicarea>>. Eu am simțit că ceva nu e în regulă, fiindcă eu speram să nu trebuiască să le arăt. Era clar că exista o rezistență la subiect și la concluziile noastre. Dar, în fine, m-a convins Roman. Le-am trimis manuscrisul, PDF-ul și, în clipa aia, a început războiul pe față. De la Cutean. Omul a citit și a izbucnit, prin e-mail. Am tot în scris. Că el nu acceptă să se publice o așa carte, că asta nu e cartea IRRD-ului, că de ce ne băgăm în munca procurorilor, că n-avem voie, că denigrăm o instituție de stat, adică Procuratura.

În ce sens? Că noi spuneam că procurorii au greșit că nu i-au anchetat pe securiști. Ori, era clar că cheia era că ne-am legat de securiști, că ăștia au tras. Aici e miza.

Eugen Dinu: Din câte știu, tema este chiar a unui fost procuror, Ioan Dan.

Andrei Ursu: Da, exact! Și l-am intervievat, l-am adus acolo. Erau foarte ostili cu omul ăsta. Roman, însă, a stat de vorbă cu el. Și Roman, care nu se cunoștea cu el, a fost și el convins. (n.r. nu se cunoștea cu Roman) Deși Dan Ioan fusese șeful anchetelor în anii ’90 .

Eugen Dinu: Era adjunctul Procuraturii Militare.

Andrei Ursu: Exact, era adjunct. Se pare că nu-l cunoscuse Roman atunci. Până în ’91, în septembrie, Roman spune că a fost un puci. Și cred că a fost un puci în septembrie, când l-au dat jos pe Roman, aripa dură securistă a FSN-ului. Și l-au dat jos pe Roman, cu încă o Mineriadă. Înclin să-l cred pe Roman. El încerca să împace și capra, și varza. Deci, ceva mai reformist, într-adevăr, și nu i-a mers. În fine, în condițiile respective. Și vorba lui: Se putea face și mai mult. Și cred că și-a dat seama și el.

Eugen Dinu: În decembrie ați ieșit public, ați scris că a fost cenzurată o secțiune din carte.

Andrei Ursu: Da! Deci, ce s-a întâmplat? Imediat, atunci în iulie, Cutean l-a atras și pe Cazimir Ionescu. De fapt, s-ar putea ca el, Cazimir Ionescu, să fie centrul, cheia, acestei aripi securiste din Colegiul Național al IRRD. Cazimir Ionescu are antecedente foarte dubioase și cu o ostilitate fățișă față de noi și foarte dură.

În ședință striga la mine: <<Domne, ce treabă ai tu cu dosarele astea? E ilegal să te bagi în ele!>>. Sau ce valoare au? Că-s numai informații de la procurori. Și eu îi zic: <<Tocmai, că nu-s de la procurori. Sunt mărturii ale revoluționarilor, răniților, doctori, familii – ce au văzut martori de pe stradă>>. Sunt victimele acolo. Dosarele astea au foarte mult adevăr în ele! Asta trebuie să se înțeleagă. Oamenii ăștia, procurorii, ulterior, au început să mușamalizeze și să-și ascundă propriile probe, pe care ei le-au găsit. Avem acolo mii de mărturii și probe balistice. Sunt multe pe care au încercat să le mușamalizeze. Sunt multe dosare pe care le-au băgat la Arhivă. Am găsit și astfel de dosare, care nu sunt în Dosarul Revoluției la ÎCCJ, dar sunt lăsate, special, în arhivele procuraturilor locale. Să le îngroape, fiindcă erau cu probe dintre cele mai evidente pentru vinovăția Securității, pentru trăgătorii respectivi, după cum arătau, după armament, după gloanțe, după calibru, după locul de unde au tras. Au, încă o dată, expertize balistice și reconstituiri după focurile de armă care au produs victime și care sunt acolo, în dosarele ascunse.

În timp, după ce au văzut manuscrisul, au început acuzații din ce în ce mai dure, de tot felul. Atacuri la persoană, dar mai ales pe chestii mizere. L-au acuzat pe Petre Roman că nu trebuia să semneze contractul, pentru că este ilegal să cercetăm Dosarul Revoluției, că este secret. Și Roman, pe moment, s-a speriat și nu a semnat inițial. A chemat o ședință. Atunci, n-am mai făcut cercetare. Practic, săptămâni de-a rândul încercam să explicăm. <<Domne, Dosarul Revoluției este în instanță. Este un proces public. Prin esența justiției române, procesele sunt publice. Nu mai sunt secrete, ca pe vremea lui Ceaușescu sau Stalin. Avem dreptul>>. <<Da, dar cum l-ai obținut?>> – M-au acuzat pe mine Cutean și cu Cazimir, într-o ședință. M-au chemat. Eram ca la proces, vă spun sincer. Mă simțeam oribil. Că am obținut pe sub mână Dosarul Revoluției. Metodele lor, îmi închipui, că așa lucrează ei. Și le-am explicat: <<Domne, eu am luat dosarul ăsta legal. Am lucrat cu o victimă. Victima are tot dreptul să aibă acces la întregul dosar. Dacă e parte la proces și este parte vătămată, are dreptul să se apere pe baza întregului material probator – care e Dosarul Revoluției. L-am obținut, am colaborat cu acea parte vătămată. Am studiat cazul lui. Avem un interes legitim să facem cercetare, în interesul public, ca să aflăm adevărul>>. Greu a fost. Nu s-au lăsat convinși. Nu aveau absolut nicio bază juridică, dar l-au amenințat pe Roman în ultima zi, înainte să fie ședința celebră în care s-a votat până la urmă dacă se publică sau nu se publică.

Au băgat-o p-asta cu <<agenturili>>. Am rămas stupefiat

Ăștia ziceau nu se publică. Nici peste capul lui Cutean și al lui Cazimir. Și Cazimir a venit cu o nouă chestie, a spus: <<Domne, să știți că nu cercetătorii au scris cartea asta, Ursu și cu Americanu’, care au niște interese. Ce știm noi ce interese au ei? Sunt interese din afara țării noastre>>. Adică au băgat-o p-asta cu „agenturili”. Am rămas stupefiat. <<Cum adică, domne, n-au scris-o?>>. Le-am spus cercetătorilor, că trebuie să aratăm că ei au scris. A fost de râs chestia. Dar Roman m-a rugat să-i dovedesc că ei au scris-o. Chestia asta venise mai demult și am mai stat și în noaptea aia, înainte de ședință, am ajuns la socoteala a 240 de fișiere de note de cercetare.

Ei îmi dădeau, săptămânal, un raport de cercetare. În general, în România, se face o dată la lună raportul. Dar am zis: <<Nu>>. În cazul ăsta, mai ales că lucrau în arhive, lucrau pe teren, aveau, oricum, dosarul electronic de la mine, erau pe Google Drive: <<Puteți lucra unde vreți. Numai să-mi dați un raport săptămânal, să văd progresul>>. Și au făcut asta. Parcă au muncit mai cu spor, că le-am dat o anumită libertate din punctul ăsta de vedere. Și aveam rapoartele, i le-am dat lui Roman, rapoarte de activitate, săptămânale, se vede data. După aceea, versiunile studiilor respective. Am ajuns la socoteala că fiecare studiu avea cam 30 de versiuni diferite. De ce? Pentru că, pe de-o parte, eu veneam și dădeam sau își dădeau ei între ei. Am avut internal peer review.

Am făcut mai multe echipe și citeau fiecare material, pentru a-l face cât mai inteligibil, cât mai consistent, cât mai justificat. Să se vadă că fiecare aserțiune să fie coroborată, nu doar așa că a zis un martor, dar să se lege și cu alte probe. Și până la urmă, peer review și de la comisia de evaluatori. Și acolo au existat 2,3,4 revizii. Apoi, au fost reviziile de la Polirom care n-au mai fost atât de complexe, chestii formale.

De exemplu, citarea nu e conform standardului sau poza respectivă, documentul, nu se înțelege de unde vine. Referințele trebuiau să fie cât mai corecte. Deci, am ajuns la atât de multe versiuni. Le-am pus în Google Drive – că nu puteam să i le trimit prin e-mail – să i le arate Colegiului Național, să vadă că s-a muncit. A fost ceva incredibil. Roman a scris un e-mail, în care le-a scris colegilor: <<Camarazi, nu mi s-a mai întâmplat să fiu agasat din anii ’90 cu proces penal, dar am fost amenințat recent cu un proces penal. Vă rog să votați că, dacă nu se publică cartea asta, IRRD-ul nu-și mai justifică existența, dar eu nu pot să semnez și să-mi iau riscul să fiu anchetat pentru niște absurdități>>. I-a fost frică lui Roman. El a luat de bune amenințările alea. I-am spus că sunt absurde, dar asta e. Mi-a spus: <<Domne, dar am familie, am copii>>. A spus lucrul ăsta, a și scris.

A reușit, însă, Roman ceva extraordinar și ăsta a fost momentul culminant. Atârna pe muchie de cuțit, dacă s-au adunat voturile în Colegiul Național. Slavă Domnului! L-a sunat pe Mazilu, care e bolnav, e bătrân, nu mai participase la o ședință de luni de zile. A reușit să-i obțină votul lui Mazilu. Încă câțiva, din provincie, până la urmă au votat toți. Și Nicoleta Giurcanu, care nu venise la nicio ședință până atunci, a venit la ședință, să voteze ca să se aprobe publicarea cărții. Și s-au adunat voturile. Au fost mai mulți „pentru” decât „contra”. Grupul lui Cutean și Cazimir n-a avut ce să mai zică. Și, când au văzut că s-au adunat voturile, că deja erau oamenii cu mâna sus – și prin telefon și-au dat acordul -, au calculat și atunci au ridicat și ei mâna.

Eugen Dinu: Au votat și ei?

Andrei Ursu: Da, o chestie caragielească. Dar nu s-au lăsat. Au votat pentru că știau că e pierdută partida aia, însă, după aia, au luptat contra.

Eugen Dinu: Asta se întâmpla în ședința…?

Andrei Ursu: Din august, din 8 august. Și de atunci a fost din ce în ce mai rău, de fapt. Cartea a mers, fiindcă era aprobată și nu mai puteau s-o ia înapoi. Dar au început amenințări să nu mergem la lansări. Nu ne-au aprobat deplasările, că ei n-au aprobat să mergem la Brăila, la Craiova, ca să lansăm cartea. Lui Roman că nu a înregistrat semnarea contractului și atunci e nul contractul.

Eugen Dinu: Contractul cu Poliromul?

Andrei Ursu: Cu Poliromul. Noi ne dăduserăm toți acordul de cedare a drepturilor, că așa se face, am înțeles. Am lucrat pentru IRRD, e a IRRD-ului. Măcar așa să-și asume o instituție a Statului Român acest adevăr al Revoluției, pentru prima dată. Ei au început să transmită mesajul: <<Nu-i cartea noastră>>. Iarăși, aceleași chestii. Nu cercetătorii au scris-o. Nu trebuia să ne băgăm peste munca procurorilor. Au continuat cu aceleași puncte, să spunem, nevralgice pentru ei, ca să se dezică, astfel încât să se ajungă să proiecteze imaginea că nu IRRD-ul este în spatele acestei cărți. Să nu rămână securiștii supărați pe ei! Numai așa am putut vedea, efectiv, această încrâncenare să se dezică de carte.

Noi mergeam la conferințe, nu ne dădeau drumul să mergem. Nu aprobau să mergem la Alba Iulia, la Conferința Istoricilor Români. Pentru prima dată, IRRD-ul a participat acolo. Nu ne-au decontat drumul și nici timpul cât am stat acolo nu e justificat – că înseamnă că <<n-ați muncit>>. Și în ședințe ridicau aceste probleme. A urmat conferința Comunismul Românesc, era chiar atunci, în noiembrie. Și asta a fost. Între timp, împreună cu ceilalți cercetători, am făcut o plângere de hărțuire, fiindcă îi urmăreau pe cercetători. Cutean îi amenința că-i dă afară. Ei munceau pe rupte.

Eugen Dinu: Plângerea unde ați făcut-o?

Andrei Ursu: Internă. Am făcut-o către Roman, fiindcă eu n-am știut, n-am mers în afara IRRD-ului. Am zis să mergem la Roman, fiindcă el e șeful. Nu-mi dădeam seama cât de vulnerabil e Roman. Părea că-i mai tare pe poziții. Dar s-au schimbat, au reușit să se regrupeze. Ce s-a întâmplat? Roman era susținut de Răzvan Theodorescu și de alții, dar erau foarte inactivi. Cei care votaseră nu se băgau, nu veneau la ședințe. În general, la ședințe veneau oamenii lui Cutean și Cazimir și care vă spun cine erau: Ioan Savu, Emil Glădesan, Dan Toader și Gheorghe Pastor. Toți acești oameni veneau la fiecare ședință. Fiecare ședință era plătită cu 1.000 de lei participarea și Cutean le făcea în așa fel încât să aibă mai multe ședințe pe lună. Ei trebuiau să aibă una. Nici nu știu ce făceau ei în sedința aia. Activitatea toată era a noastră, de cercetare.

Nu știu, efectiv. Încercau să-și creeze planuri și acțiuni de promovare a idealurilor Revoluției. Asta era de atâția ani. Nu știu ce făcuseră nici anterior. Dar veneau, stăteau la o băută. I-am văzut. Stăteau până seara. Ei dormeau la IRRD. Multe dintre birourile cercetătorilor fuseseră transformate în dormitoare bine căptușite, cu mobilă bună. Nu știu din ce fonduri, dar stăteau acolo. Asta era echipa lui Cutean și Cazimir Ionescu, care îi seconda cu voturi. La fiecare ședință, votau în bloc, automat, ce spunea Cutean. Până la urmă, pe scurt, după atâtea șicane, am făcut acea plângere pe 3 octombrie.

Revin, ca să înțelegeți cum a fost cu demiterea mea. Pe 7 iulie, imediat după ce a citit manuscrisul, Cutean a făcut prima încercare să mă demită. A făcut o întâmpinare la Ministerul Muncii, că eu nu sunt legal angajat acolo, fiindcă nu am CS2. El știa asta de la început, de când m-a angajat în octombrie 2021. Pe CV-ul meu scria foarte clar. Da, sunt inginer. Studiile mele sunt în inginerie, dar am făcut cercetarea Revoluției și sunt cercetător al Revoluției Române, prin faptul că am cercetat Revoluția. Nu înseamnă că sunt cercetător științific, acreditat cu gradul de cercetător științific. N-am scris că am studii de istorie. Nimic! Deci știau de la început. Totul s-a bazat pe faptul că am scos cartea aia, că a avut o distribuție destul de largă, că a ajuns să fie destul de cunoscută. Slavă Domnului! Că am mai scris și alte studii, care s-au publicat în reviste serioase. Am avut recenzii serioase. Mi s-a publicat o recenzie într-o revistă de la Harvard. Astfel, au ajuns oamenii să cunoască această viziune a Revoluției care, de fapt, era cunoscută în ’90 foarte bine, dar fusese îngropată. Inițial, știau foarte bine cu cine au de-a face, dar s-au gândit să găsească această vulnerabilitate în mintea lui Cutean, că un institut de cercetare nu poate să aibă un director științific care să n-aibă CS2 – lucru adevărat. În Legea 319/2003, am verificat și am discutat și cu Roman. Stai puțin, dacă e după legea aia, directorul științific și directorul general au același statut, trebuie să aibă CS2 și să ocupe posturile prin concurs. Așa e, într-adevăr, în toate institutele de cercetare-dezvoltare în România și, în mare parte, în lume. Numai că la Institutul Revoluției nu s-a întâmplat niciodată nici directorul general, nici directorul științific să ocupe postul respectiv prin concurs.

Eugen Dinu: Nu e un institut de cercetare sau de ce?

Andrei Ursu: Asta e! Fiindcă, de fapt, nu are statut de institut de cercetare-dezvoltare. Are un statut de instituție autonomă, cu alte caracteristici, care, într-adevăr, are și misiunea de a cerceta Revoluția. Dar, formal, nu este un institut de cercetare-dezvoltare și nu se supune legislației respective, prin legea de înființare. În legea de înființare a IRRD-ului scrie directorul general e numit de Colegiul Național. Directorul știițific e numit de președinte. Deci, numit, nu concurs, nu cercetare, nu CS2, nu doctorat, nimic.

Eugen Dinu: Dar până la dumneavoastră au mai existat directori științifici fără grad?

Andrei Ursu: Da, bineînțeles. Nici Corneanu, dinaintea mea, nu avea CS2. Era istoric și avea studii de istorie, dar nu avea CS2. Roman nu știu dacă are CS2. Are un doctorat în științe hidraulice. În fine, nu contează. Claudiu Iordache, directorul anterior, nu avea, era și el inginer, dar nu cred că avea doctorat.

„Scria negru pe alb că nu e nevoie de CS2, că nu e nevoie de doctorat, deoarece IRRD-ul nu are statut de institut de cercetare-dezvoltare, prin legea de înființare”

Eugen Dinu: Cei de la Ministerul Muncii ce au răspuns?

Andrei Ursu: Asta e! Cutean le-a scris. Ulterior am descoperit. Ei nu mi-au arătat asta niciodată și nici lui Roman. Lui Roman i-au fluturat pe la nas și Roman mi-a zis: <<Da, Andrei, au răspuns, dar au zis că nu e nevoie să ai asta>>. Da, dar ce mai insistă acum că de ce n-am CS2? Păi, nu știu. Am cerut până la urmă și, datorită lui Roman, am obținut hârtia. Abia prin octombrie-noiembrie am obținut hârtia de la Ministerul Muncii. Era semnată de Budăi. A venit hârtia respectivă. Scria negru pe alb că nu e nevoie de CS2, că nu e nevoie de doctorat, deoarece IRRD-ul nu are statut de institut de cercetare-dezvoltare, prin legea de înființare. E o instituție autonomă. Nu face parte din lanțul institutelor Academiei Române, care fac cercetare-dezvoltare. A fost înregistrată, că așa am reuțit să o obțin, dar nu a dat-o în circuit. Mie nu mi-a arătat-o, iar lui Roman doar i-a fluturat-o și i-a spus că e ceva aici care nu e în regulă. Nu era absolut nimic în neregulă. Roman a zis că nu e absolut nicio problemă. Încă o dată, Cutean îmi spunea că ar putea să mă dea afară oricând. Așa îmi spunea Cutean. I-am spus lui Roman: <<Domne, nu mai rezist, să-mi spuneți foarte clar, e sau nu e legală poziția mea aici? Să tot aud mizerii d-astea, nu mă simt bine!>>. Fiindcă, încă o dată, nu văzusem decizia lui Budăi. Și atunci, Roman mi-a spus hai să-l întrebăm pe consilierul juridic al IRRD-ului, în clipa aia, consilierul juridic se numea Chiuariu. E faimos.

Și am făcut o adresă în scris. Am primit e-mail de la IRRD că e legal să cercetăm Dosarul Revoluției, e legal ca cercetătorii să lucreze de acasă, atâta vreme cât îmi dau rapoarte săptămânale și se duc la arhive, se duc pe teren, fac interviuri. Că am făcut multe interviuri cu martori de la Revoluție, cu victime. Este legal ca eu să (n.r. – fiu membru în CA al Fundației Gheorghe Ursu), că m-a mai acuzat, în scris, Cutean că eu sunt membru în Consiliul de Administrație al Fundației Gheorghe Ursu. Ce interese am? Am înnebunit. I-am întrebat și asta pe juriști, dacă e vreun conflict de interese. În fine, am lămurit-o și pe asta. Apoi am întrebat și de chestia asta, dacă Roman poate să semneze contractul, atâta vreme cât noi ne-am dat acordul, am cedat toți, prin e-mail scris, drepturile de autor și, bineînțeles, dacă eu ca inginer, fără să am CS2, pot să fiu.

Și au răspuns: <<Da, domne, nu este institut de cercetare, nu există nicio restricție, ROF-ul și legea de înființare a IRRD-ului nu cere așa ceva, nu este institut de cercetare-dezvoltare, nu este nicio problemă>>. Au primit-o și pe asta. Am făcut plângerea aia, sesizarea din partea tuturor, în care am scris că am primit și aceste opinii juridice că niciuna din acuzațiile împotriva cărții, împotriva ilegalităților care ni se imputau, că ne băgăm în munca procurorilor nu stă în picioare, ne-au transmis cei de la Chiuariu că e document public și nu mai este document de anchetă. O rezoluție a unui procuror sau o mărturie, odată ce a ajuns în instanță, devine document public prin natura probatoriului aflat în instanță, nu în faza de cercetare penală. Era clar că au făcut-o cu rea-voință, fiindcă știau și ei lucrul ăsta. Cutean a pus-o pe jurista din cabinetul lui, Alina Moraru, să scrie ea o opinie juridică, anterior acesteia de la Chiuariu, în care ea ne amenința cu pușcăria, prin e-mail. Avem și discuția asta, că este ilegal să cercetăm Dosarul Revoluției. Aceeași obsesie. S-au ținut cu dinții. A fost o luptă până la capăt. Am făcut sesizarea. A doua zi după sesizare, pe 3 octombrie, ulterior am descoperit, Cutean îi trimite o nouă interpelare lui Adrian Solomon. Am înțeles că e șeful unei comisii de muncă în Parlament, din PSD. Toți mi-au spus că e prieten bun cu Cutean, că au fost colegi la SSPR, când era acolo șef. Cutean a fost și el membru în Parlament, a fost deputat din partea PSD-ului. Pe 23 noiembrie, Solomon îi trimite un răspuns în care o întoarce într-un mod extrem de alambicat și absurd, că da, IRRD-ul face ce face, dar, fiindcă face cercetare, se supune Legii 319, iar directorul științific trebuie să aibă CS2.

Eugen Dinu: Practic, l-a contrazis pe ministru.

Andrei Ursu: Da, a contrazis ministrul, a contrazis juristul IRRD-ului, și anume în ultima clipă, în ziua în care noi ne-am susținut sesizarea în fața Colegiului Național, fiindcă am cerut să explicăm, am fost chemați acolo și am citit din sesizarea noastră, nu numai ce am scris acolo, dar în octombrie, noiembrie ne-au mai făcut încă o groază de șicane. Și, iarăși, era perioada în care noi trebuia să mergem la conferințe. În noiembrie, pe 25 noiembrie, eu și cu o mare pare din echipă am fost prezenți la conferința Comunismul Românesc. Și spuneau că nu e aprobat: <<Cine v-a dat voie să mergeți acolo?>>. Noi eram acuzați, noi am citit sesizarea contra lui Cutean și grupul lui – săracul Răzvan Theodorescu l-a numit „Grupul Securiștilor” – așa le-a spus. Mie, personal, la telefon, dar și lui Roman același lucru i-a spus: <<Ăștia sunt oamenii manevrați, plătiți de Securitate>>. El nu-și explica virulența cu care atacau cartea noastră, că de aici a pornit. Totul era legat de carte. Noi eram cercetători. Cu mine, personal, nu ar fi avut nimic. Toate atacurile astea n-ar fi existat, fiindcă ei o duc bine acolo. Cutean avea un cabinet, cu toți ăștia, trepăduși, în jurul lui. Pe bani grei, l-a plătit pe un om, Tudor Crețu, din cabinetul lui să facă un site al IRRD-ului, care este o glumă.

Eugen Dinu: La un moment dat, știu că nu mai funcționa site-ul.

Andrei Ursu: Multă vreme n-a funcționat, dar acum, peste vară, a făcut ceva acel Tudor Crețu, care, dacă vă uitați, este zero. N-are nimic interactiv. E ca un shell, o carcasă goală, așa.

Și a mai făcut un proiect cu același Tudor Crețu, interviuri cu ei între ei, s-au filmat ca să-și justifice echipamentul. Am înțeles că au echipament de sute de mii de euro în dotare, cumpărat de Cutean și nu se știe ce făceau cu el. Ca să-l justifice, probabil, l-au pus pe Crețu să facă niște interviuri ei între ei. Să-i intervieveze pe Cazimir Ionescu și toți ai lui despre Revoluție și eroismul lor. Nu ne-au chemat. Cercetătorii n-au participat și nici nu ne-au dat acele interviuri. Mi s-a părut o chestiune total de formă și numai ca să manipuleze niște bani și a fost plătit din greu.

Eugen Dinu: Aveți vreo probă?

Andrei Ursu: Roman știe, că i-au luat interviu și lui Roman. Am o probă, fiindcă am făcut scandal. <<Domne, ce-i cu interviurile astea?>>. Ăștia au mai dat zeci de interviuri de-a lungul anilor. Le știm povestea. Le știu la fiecare povestea de la cap la coadă. Mai ales că niciunul dintre ei nu spune vreo poveste legată de crimele de după 22. Cum s-a tras? Cine a tras? Pe noi asta ne interesa. În clipa asta, ce a făcut fiecare dintre ei se cam știe. Oricum, sunt foarte nebuloase atribuțiunile lui Cutean, de pildă, de pe 22, la CC. Dar, în fine… Important este că acum au aruncat niște bani și știm sigur că au făcut lucrul ăsta. Și se confirmă că, după ce am făcut scandal, l-au chemat pe unul dintre cercetătorii mei, dar fără să-mi spună mie, fără să pot să spun: <<Domne, uite, vi-l dau pe el, fiindcă el știe tema cutare, ca să pună întrebări>>. Nu! Ei l-au luat pe unul dintre cercetători care n-avea nicio legătură cu tema respectivă, a intervievatului și să stea el, acolo, să fie de față.

Eugen Dinu: Aveți vreo hârtie sau o dovadă că s-au alocat banii respectivi?

Andrei Ursu: Roman mi-a spus că banii s-au alocat. Probabil, îmi închipui, că a semnat niște cheltuieli pentru așa ceva. Întrebați-l pe Roman, despre proiecutul ăla fantomă. E foarte interesant, fiindcă e banul public.

Și ce-au făcut? De ce nu le-au valorificat? Nouă nici nu ne-au arătat interviurile. Măcar atât, poate scoteam ceva. Dar am mari dubii că au vreo valoare interviurile, din cauză că nu am fost noi, cercetorii, ca să punem întrebări. Ca să aibă o valoare un interviu, cercetătorul trebuie să pună întrebări. Altfel, dacă e aleatoriu, spune omul ce-i trece prin minte și nu se referă la episoadele care reprezintă un punct-cheie sau un punct de întrebare, sau care se coroborează cu altele, cu ce au spus alții sau cu documente pe care le ai ș.a.m.d.

Vă spuneam, ulterior am aflat, a venit răspunsul de la Adrian Solomon pe 23 noiembrie. Pe 24 a fost ședința în care noi am citit sesizarea noastră, în acea atmosferă apăsătoare, în care cercetătorii s-au simțit ca pe banca acuzaților. <<Cine v-a dat voie să vă duceți la conferință? Mâine vă duceți? Dar cine vă dă voie? Înseamnă că vă luați concediu fără plată>>. Vorbim de conferința la care aveam deja prezentare despre Revoluție, despre teroriști. Încercau să pună batista pe țambal. Și asta s-a întâmplat. Am mers a doua zi la conferința respectivă.

A mai fost ceva important. Pe 24 noiembrie, Roman a zis: <<Domne, stați așa! S-au ridicat problemele astea împotriva domnului secretar general. E cazul să ne dea un răspuns>>. Și ei au zis: Da! Cumva, Roman le-a forțat mâna. La ședința aia cred că era Răzvan Theodorescu, (Roman) încă mai avea un cuvânt de spus. Și Mironov a zis: <<Da, domne, trebuie să răspundem!>>. Adică o anumită decență a existat.

Răzvan Theodorescu era clar de partea noastră. Înțelesese și el, poate, ca și Roman. Răzvan Theodorescu poate mai târziu și mai greu, dar a ajuns la înțelegerea că nu trebuia să se alieze cu criminalii. A simțit, a înțeles. A fost ministru și apropiat al lui Iliescu. Și a rămas de partea lui Iliescu. Și-a dat seama că i-a propășit, indirect sau cum o fi, în autoritatea guvernelor Iliescu, prin faptul că a susținut acele guverne, i-a susținut indirect și pe securiști. Și i-a părut rău, cred, și ne-a susținut. A avut o schimbare Răzvan Theodorescu. Inițial nu mergea pe chestia asta, că și el a spus în decembrie 2021, că noi nu suntem procurori. De ce să intrăm pe vinovății? Asta a fost la început, apoi s-a schimbat.

Eugen Dinu: După ce a văzut cum evoluează cercetările?

Andrei Ursu: Cum evoluează cercetările, da, și i-am dat cartea. I-am zis: <<Vă rog frumos, citiți cartea asta! Că nu e un rechizitoriu, e un dosar de probe, cu concluziile care rezultă din probe. Nu trimitem în instanță, nu înseamnă că suntem procurori>>. Răzvan Theodorescu a înțeles și a citit cartea, că mi-a zis după aceea. Se referea la ea. Am mai avut discuții ulterioare, prin mai, iunie. Și în ședință la Academie, când a prezentat studiile noastre, a spus: <<Da, domne, asta este o cercetare validă științific>>. El nu a făcut parte din comisiile de evaluatori, dar a citit studiile din perspectiva istoricului. Era foarte bine pregătit la istorie. Știa ce înseamnă, cum analizezi o sursa istorică, credibilitatea, momentul de timp, cine o spune, categoriile sociale diferite care dau aceeași mărturie, crește credibilitatea, știa foarte bine chestiile astea. Și apartenența instituțională, că ai mărturii de la militari și zici <<Ok, militarii se acoperă între ei>>, dar ai mărturii de la civili care zic același lucru. Sau de la securiști, în anumite condiții au spus și ei destul de multe, sau de la milițieni, mulți dintre ei au spus ce au văzut și ce s-a întâmplat. Răzvan Theodorescu a spus și el în ședința aia: <<Da, domne, să răspundă domnul Cutean!>>. Asta nu însemna că-l acuză. Și au votat: <<Da, să răspundă!>>. Ei bine, exact în seara aia, după ce i-au spus să răspundă, era pe 25 noiembrie, după ce mă întorc de la conferință, primesc hârtia de demitere, de eliberare din funcție. Eram singur în birou. Mi-a adus-o o fată din biroul lui.

Eugen Dinu: Știți ce nu înțeleg? Dacă Roman v-a numit, Cutean avea puterea să vă demită?

Andrei Ursu: Roman, de fapt, nu el m-a numit oficial. Roman, să spun așa, m-a atras. Mi-a propus poziția, mi-a dat toate asigurările, mi-a spus că el va fi șeful meu și așa a fost. Eu numai cu el am avut de-a face, să spun așa, ca șef. Dar, deseori, venea Cutean la mine, trimitea e-mail-uri acuzatorii, oribile. Și eu mergeam Roman și-l întrebam dacă să-i răspund sau nu. Roman mă ruga să răspund eu. La început, el răspundea: <<Lăsați-l, că e ok!>>. Dar, la un moment dat, mă ruga pe mine să răspund. Începuse și el să se simtă vulnerabil. Sau mă ruga să fac rost de opinii juridice, în care să explic de ce avem voie să cercetăm. Inițial, eu am vorbit cu niște avocați, ca să mă asigur că am voie să cercetez Dosarul Revoluției. Iar ei mi-au răspuns: <<Da, domne, legal, atâta vreme cât faci anonimizarea datelor personale, nu există nicio problemă, se poate publica>>. Fiindcă așa se face istorie, așa se face și jurnalismul.

Am primit această înștiințare (n.r. – de demisie). Era semnătura lui Cutean, dar numele tipărit era al lui Mironov. Între timp, am aflat că Cutean avea de la Mironov împuternicire. Și Mironov cred că a recunoscut-o. Deși, ulterior, Mironova și-a dat demisia. În aceeași seară i-am trimis un e-mail lui Mironov și i-am spus: <<Domnule Mironov, am primit această hârtie semnată în numele dumneavoastră. Vă rog frumos să-mi spuneți dacă v-o asumați, dacă este validă, care este motivul și ce să fac?>>. Nu mi-a răspuns niciodată. De atunci, eu am plecat, doar nu era să stau. Mi-am strâns tot. Aveam o groază de dosare și de cărți. Am plecat în aceeași seară. Mironov niciodată nu mi-a explicat. Dar, între timp, am ajuns să înțeleg că îi dăduse lui Cutean împuternicire să acționeze în numele președintelui. N-am văzut acea împuternicire. Eu am o acțiune penală împotriva lui Cutean, pentru abuz în serviciu, nu pentru că ar fi semnat în numele lui Mironov, dar pentru că m-a eliberat din funcție pentru un motiv fals, neadevărat, nelegal.

Eugen Dinu: Doar împotriva lui, nu a instituției în sine?

Andrei Ursu: Am și împotriva instituției, pe Legea Muncii, că și acolo am fost demis tot ilegal, pentru că, potrivit Codului Muncii, nu trebuia să am CS2 și nu a existat un motiv valid. Nu vreau să mă întorc acolo, nu vreau banii lor. Toți banii pe care i-am luat de acolo i-am dat la fundație (n.r. – Fundația Gheorghe Ursu) direct. Le-am cerut de la început să-mi trimită banii în contul fundației, ca să fie foarte clar că eu nu vreau să folosesc banii de la IRRD. Ca să nu existe măcar percepția că aș putea fi influențat, din punct de vedere financiar. Eu, muncind acolo, să fiu influențat în concluziile cercetărilor noastre de niște oameni care, poate, au un parti-pris în Revoluție. Nu? Institutul lui Iliescu (n.r. – Ion Iliescu a fost primul președinte al IRRD). Am avut mari reticențe să mă bag în „Institutul lui Iliescu”. Eu trimisesem o scrisoare, în primăvara lui 2019, 2020, eu am scris-o, dar a fost semnată de mai mulți, de Radu Filipescu, de mai mulți intelectuali români, pentru desființarea IRRD-ului, fiindcă era în perioada în care citisem mult, mă documentasem și văzusem ce produsese IRRD-ul despre Revoluție, în perioada în care studiam pentru „Trăgători și mistificatori”. Și am descoperit că nu numai că teroriștii au fost un subiect tabu, dar, vă uitați, au scos 78 de numere ale Caietelor Revoluției.

În 78 de numere, cu sute și sute de interviuri, materiale, dezbateri. Interviurile cu martori și, ocazional, cu răniți am găsit uneori lucruri relevante. Unii dintre cercetătorii de la IRRD au fost și oameni de bună-credință. Alexandru Oșca a scris lucruri foarte bune și serioase. Le-am folosit. Am vrut să-l aduc înapoi, au spus că nu, că e militar, n-avem treabă cu militarii. El știe multe, a fost șeful Arhivelor Militare. Știe foarte multe. I-am luat interviuri de ore întregi, le voi valorifica, sunt foarte solide. El a fost la MApN în nopțile alea, a văzut de unde se trăgea. În Ghencea, a văzut glonț intrând pe fereastră la el din cimitirul Ghencea. Știa clar că erau teroriști.

(…) Roman, în timp, a înțeles toate astea, dar a făcut legătură cu ce își amintea el din zilele Revoluției, de la MApN. El a fost chiar participant serios. A fost și pe 21 decembrie, la Baricadă, n-a fost dintre vorbitori, dar a fost acolo. Pe 22 a venit cu niște studenți de la Politehnică, de dimineață. A fost printre primii, dacă nu chiar primul vorbitor din balcon. Omul are niște lucruri foarte clare care arată curajul și buna-credință. După aia, a intrat, s-a adaptat, a văzut care e mersul. Dar, până la urmă, totuși a păstrat o decență. Așa îl văd eu. N-am studiat foarte mult ce a urmat, restul, în ’90, ’91. Dar se pare că în septembrie ’91 au făcut o nouă Mineriadă și l-au dat jos pe Roman, revenind în forță ceea ce urma să devină „Patrulaterul Roșu”, adică restaurația securității și a foștilor comuniști „hardcore”, cu care Iliescu s-a aliat.

Și Roman a devenit din ce în ce mai clar. Până am scos cartea, ne-a susținut, dar nu era război deschis. Erau încă <<Salut, domnul Cutean!>>, <<Domnul Roman>>. Era încă o aparență de amiciție, dar se simțea și o tensiune. După ce a fost gata cartea și au citit, a început războiul deschis. L-au amenințat cu dosar penal pe Roman, dacă semnează contractul cu Polirom. Avem asta. Roman era speriat, dar n-a dat înapoi în niciun moment. A mers până la capăt pentru noi. Vorbesc serios! Știu că detractorilor lui le vine greu să creadă, dar a mers cu noi și și-a pierdut jobul. Voia să rămână acolo, nu voia desființarea, încerca să facă încă compromisuri și vedea că sunt din ce în ce mai înverșunați și, din ce în ce mai mult, îi pica fisa: <<Ăștia sunt oamenii Securității, că altfel ce interes au>>. Ei o duc bine aici. Cutean are cabinet, mașină, casă de serviciu. Un tip foarte tare, de fapt. Fost PSD-ist, fost pușcăriaș, dar acum avea grad de secretar de stat, salariu plus aceste facilități.

Se lăuda la Roman: Domne, eu pot să vă dau afară oricând. Ne-a spus în față, mie și lui Roman, după ce am făcut noi o sesizare pentru hărțuire. Cu cartea asta, el și-a dat arama pe față. Eu nu accept publicarea acestei cărți, a spus-o clar. Nu ne legăm de munca procurorilor. N-avem voie, e ilegal. Nici n-au scris-o cercetătorii, cercetătorii n-au făcut nimic. A scris-o doar Ursu și Americanu’. A băgat și o chestie naționalistă. Vrea cineva să ne atragă într-o cursă?

Eugen Dinu: Dar cum a ajuns să scrie Roland Thomasson?

Andrei Ursu: Thomasson e un cercetător pe care l-am cunoscut în 2017 și cu care am colaborat foarte bine și care e un om care și-a făcut doctoratul pe Revoluția Română. A studiat foarte mult. Prin anii ’90 a venit aici și a luat interviuri. A colecționat mii și mii de documente de atunci. Foarte multe din presă, care au dispărut, că pe vremea aia nu era Internet. El a făcut, le numește, xerox-uri. Dar până la urmă le-a scanat. Are o colecție impresionantă. Când am descoperit ce a studiat, a scris și niște articole, am înțeles mult mai bine. Bine, inițial de la CNSAS, cu Mădălin Hodor, dar imediat ce am ajuns să lucrez cu Thomasson a fost o revelație. Domne, stai puțin, omul ăsta are date pe care oricine le poate urmări! Dar nu a avut audiență, nu a fost foarte cunoscut. E un om, însă, foarte serios, care pune suflet. A studiat, el a studiat în toți anii ăștia. Știe mult mai multe. De fiecare dată, am o întrebare, găsesc un document, imediat discutăm, îl analizăm. Și el are mult mai multe conexiuni, am învățat foarte mult de la el.

Eugen Dinu: Cu Petre Roman cum ați ajuns, practic, să colaborați?

Andrei Ursu: Am scos cartea „Trăgători și mistificatori”. Am un amic, Adrian Niculescu, istoric. I-a plăcut cartea aia foarte mult: <<Domne, incredibil!>>. Era amic și cu Mădălin Hodor, era amic cu toată lumea. El are o memorie fenomenală, un om cu bune intenții. Cred că e un om de stânga, de modă veche. A fost în exilul militant anti-Ceaușescu. Din punctul ăsta de vedere, am încredere în el, că a fost la Europa Liberă pe vremea lui Ceaușescu. Documentat, avem materiale făcute de el în anii ’80, din Italia. Fugise în Italia. Adrian Niculescu – el a avut ideea. El era în Consiliul Științific al IRRD, de ani de zile. Ca om de stânga, cred că era cam pro-Iliescu. Era sigur pro-Iliescu. Am avut niște certuri monumentale cu el. Îi spuneam: <<Cum, domne, să-l grațieze pe criminalul ăla? A făcut crime împotriva umanității Iulian Vlad>>. <<Da, domne, dar așa era el. Era non-violență>> – ăsta e omul. E un om ok, dar cu astfel de idei cu care, evident, nu pot să fiu de acord.

Eugen Dinu: Cum ați ajuns la IRRD?

Andrei Ursu: Adrian Niculescu m-a recomandat la Roman și a zis: <<Uite, domne, a scris o carte foarte tare, care e foarte bine documentată și ar putea…>>. Îmi închipui că discuția între ei, acolo, a fost: <<Domne, trebuie să recâștigăm credibilitatea IRRD-ului>>.

Eugen Dinu: Perioada Iliescu-Gelu Voican.

Andrei Ursu: Da, hai să ne dezicem, să ne depărtăm de stigma asta, mai ales că uite, e o carte foarte bine documentată, care nu prea are cine s-o atace. Noi avem acolo documente de la CNSAS, declarații, martori, răniți, documente medicale, tot ce avem acolo, plus dosarul de presă de la Roland Thomasson. Și a acceptat Roman și am stat mai mult de vorbă cu el. Și în perioada de tatonare, dacă e să vin, solicit independență totală a cercetării, ceea ce se numește independență academică. Adică să nu ni se impună nici temele de cercetare și, evident, nici concluziile și nici sursele. Să avem totală libertate. Să angajez cum trebuie, prin concurs, să desemnez un nou Consiliu Științific, pe documente științifice, și nu de cumetrie sau politice, să nu avem nicio interferență. I-am spus de la început toate astea și s-a ținut de cuvânt.

URMARESTE-NE

SHARE

COMENTEAZĂ

articole similare